Aveam un reportofon Sony matusalemic, mai mare ca o palma de om. Cred ca am inregistrat, in total, 22 de casete, unele din ele de doua ore.
Cum ati ajuns la aceasta excentrica Charlotta von Mahlsdorf?
A fost o experienta fascinanta. Un prieten al meu lucra ca jurnalist in Berlin cand a cazut zidul, iar presa germana era ahtiata dupa povesti de vieti neobisnuite traite sub comunism. Charlotta era exemplul ideal, si mai multe articole despre ea au aparut in ziarele locale. La vremea aceea, tocmai isi publicase autobiografia si se scrisese mult despre ea.
Prietenul meu mi-a atras atentia, spunandu-mi ca e o persoana foarte interesanta la Berlin pe care ar trebui s-o cunosc, pentru ca ar putea deveni subiectul unei piese. Asa ca m-am dus in Germania, la amicul meu John, si cu ocazia asta am intalnit-o si pe Charlotta.
Cat de deschisa era Charlotta la propunerea sa devina un personaj de teatru?
Suprinzator, chiar dorea asta. I-am spus ca vreau sa scriu o piesa despre ea, la vremea aceea Charlotta era un fel de celebritate, si a fost incantata. M-a chemat la ea ca sa-mi spuna povesti si m-a lasat pe mine sa fac ce vreau cu acele povesti.
Povestile erau insa foarte selective si adeseori incomplete, motiv pentru care a trebuit sa-mi fac propria documentare ca sa aflu tot adevarul.
Nu vi s-a parut niciodata ca parte din ceea ce povestea Charlotta von Mahlsdorf nu era adevarat?
Ba da. Nu cred ca Charlotta m-a mintit vreodata, dar si-a reinventat fragmente din trecut, iar dupa ce-a tot spus aceleasi povesti, atat de convingator, atat de mult timp, ele s-au transformat in amintiri adevarate. Credea cu pasiune in absolut tot ce mi-a spus, dar nu totul era, in mod necesar, factologie pura.
Nici prezenta dvs. ca erou in piesa nu e tocmai factologie. A cui a fost "solutia" de a va introduce in text ca personaj?
I-am spus la un moment dat unui extraordinar dramaturg, prieten al meu, Robert Blackard, care lucra si el la Sundance Institute in acea vreme, ca nu pot scrie acea poveste, pentru ca e mult prea complexa, e legata de evenimente din istoria Europei (nazismul, comunismul) despre care nu am decat idei vagi, nu am autoritatea sa scriu despre asa ceva. Mi-a raspuns: "Ai dreptate. Nu esti cercetator, nu esti biograf, nu esti istoric. N-ai dreptul sa te apropii de nici unul din subiectele astea. Dar esti expert in altceva". "In ce?", am intrebat. "O poveste de dragoste de un deceniu cu o fiinta remarcabila. Scrie istoria acestei relatii." Si mi-am dat seama ca avea dreptate.
Si vi se pare ca v-a iesit personajul Doug in piesa?
E o intrebare ingrozitoare! Cred ca da. Cred ca eram tanar, mult mai tanar decat acum, cand ii luam interviul Charlottei, eram naiv, optimist si... prost educat. Dar "m-am scos" in piesa: personajul Doug Wright e idealist si doar putin naiv.
In Romania, arta teatrului-poveste, a "storytelling"-ului, e foarte putin sau deloc practicata, in favoarea actiunii scenice decodabila metaforic. Cat de importanta vi se pare dvs. povestea pentru scena?
Eu sunt, probabil, cam traditionalist in ce priveste "storytelling"-ul. Cred ca povestea este primul mod in care ajungem sa intelegem lumea. Parintii ne spun basme sau povesti menite sa explice misterele universului. Chiar cand suntem foarte mici, ajungem sa ne raportam la lumea inconjuratoare prin naratiune. Cred cu tarie ca povestea ne ajuta sa dam sens amalgamului nostru existential, poate ordona fapte si personaje astfel incat dau claritate unor adevaruri fundamentale care ne fac sa navigam mai usor prin viata. O poveste bine spusa poate fi foarte instructiva si plina de inspiratie, fiindca ne ajuta sa vedem adevaruri de substanta dincolo de natura aleatorie a faptelor.
Tocmai pentru ca teatrul romanesc nu are o traditie in "storytelling" cred ca a si preferat Beatrice Rancea sa "deconstruiasca" textul in partituri cu mai multi actori.
Sunt un clasic in ce priveste propriile mele texte si prefer, de obicei, ca ele sa fie jucate asa cum au fost scrise. O cunosc insa pe Beatrice, care-a facut inainte si "Marchizul de Sade" si a facut si o lectura cu "Sunt propria mea sotie", vara trecuta, si am incredere in ea. Asadar, nu cred ca i-as permite vreunui alt regizor sa-mi restructureze textul, dar cred ca ea are o minte atat de precisa si vizionara, incat mi-am asumat riscul si sper sa aflu inca si mai multe despre piesa din spectacolul lui Beatrice.
Sa-nteleg ca nici la repetitii n-ati fost.
Nu e acelasi lucru. Am vazut destule montari cu "Sunt propria mea sotie", in Statele Unite si in strainatate si aproape intotdeauna s-a jucat cu un singur actor, deci de-abia astept s-o vad la Teatrul Odeon pusa in scena cu atata populatie.
E nostim, pentru ca in spectacolul de aici apar eu insumi pe scena, iar cand am scris rolul, nu mi-am imaginat ca va trebui sa-l si joc, asa ca Beatrice nu regizeaza doar textul, ci si pe mine.
