E sigur ca atunci cand se stinge lumina, intr-o sala unde nu sunt niciodata singur, ma las de fiecare data absorbit in poveste. Imaginea asta - larger than life / mai mare ca viata - ma hipnotizeaza, ma domina si, pana la urma, ma inghite.
Sunt un spectator foarte docil, nicidecum profesionist. Chiar si filmele cele mai tampite ma cuceresc. (In schimb, la televizor sunt neatent si deseori critic, chiar la filme mari.) La cinema rad zgomotos, dar mai ales plang.
Am plans ca un crocodil la Noptile Cabiriei , dar si la multe siropuri. Ma simt si eu putin erou cu Bruce Willis sau crai pe langa Clooney. Particip, si daca sala participa si ea, traim ceva impreuna, fara sa ne cunoastem.
De asta sufar atat de mult cand oamenii raspund la celular in timpul filmelor. Astia rup vraja, reiau legatura cu exteriorul. Pe vremuri se fuma, se manca, se pupa - acolo in intuneric. Dar se traia filmul, sau se traia odata cu filmul. N-am auzit pe nimeni sa fi murit la cinema. Cred ca, daca in fata televizorului murim cate putin, la cinema ne tot nastem, sub diverse chipuri.
Alexandru Solomon
