Muzica Baniei de altadata

Craiova avea privilegiul sa le asculte melodiile, sa se minuneze de talentul lor, dar si sa se mandreasca pentru ca i-a crescut. Erau muzicienii de ieri ai Baniei - Elena Teodorini, Ion Vasilescu, Maria Tanase.Muzica de altadata a Craiovei se facea auzita prin glasurile lor - Elena Teodorini sau o „Doamna de roua“, cum aveau sa o numeasca atat de frumos Alexandru Firescu si Constantin Gheorghiu, în cartea „Craiova, mon amour“, pe Maria Tanase. Povestea lor curge încet, aducand ceva din frumusetea vremurilor de altadata. Glasurile lor ne conduc spre acele vremuri. Cine nu îsi aminteste astazi de stralucita fiica a oamenilor de arta craioveni, Maria si Theodor Teodorini? Elena Teodorini era o fetita încantatoare, care s-a format precumpanitor în mediul muzical craiovean, bucurandu-se de sprijinul si pretuirea unor mari muzicieni ai vremii din Cetatea Baniei (Al. Flechtemacher, Karl Theodor Wagner, Eduard Wachman, Grigore Gabrielescu, Gh. Simonis), si care si-a împlinit „debutul“ aparitiei în public cu Corul Asezamintelor „Madona Dudu“. Dupa studii facute la Milano si San Giovanni, a debutat în roluri de canto alto si soprana lejera. Talentul sau a cucerit, astfel ca în 1877 a urcat pe scena din Bucuresti, în rolul Magdalena din „Rigoletto“, apoi în „Barbierul din Sevilla“, pentru ca trei ani mai tarziu sa debuteze la Scala din Milano, cu rolul Margaretei din „Faust“. Si uite asa, Elena Teodorini cucerea cele mai mari triumfuri, fiind aclamata în delir, dupa cum nota Gh. Cretoiu, cu creatiile ei din „Gioconda“, „Carmen“, „Navarena“, „Mefisto“. Marea si prima romanca ajunsa pe scena de prestigiu mondial Scala avea sa fie catalogata drept „cea mai fantastica Margareta auzita vreodata pe scenele lumii“. Verdi o numea atunci „prima voce a Europei din toate timpurile“. Si totusi, de acolo, de departe, Elena nu avea sa uite niciodata de Craiova ei draga; legaturile sale neîntrerupte cu orasul natal s-au rasfrant benefic mai ales asupra Teatrului „Teodorini“, întrucat majoritatea castigurilor sale materiale au gravitat în jurul restaurarii edificiului si refacerii trupei. Ion Vasilescu, „cantaretul dragostei“ Alt nume, alta poveste: Ion Vasilescu. S-a nascut la Bucuresti, dar curand modesta sa familie de functionari feroviari s-a mutat la Craiova, astfel ca tanarul Ion Vasilescu a fost înscris la Liceul „Carol I“, fiind repede remarcat de dascalii sai. Asa se face ca la 11 ani urma deja cursurile Conservatorului „Cornetti“ din Craiova. Bania devenea orasul care avea sa ajute la formarea sa, un oras de care aveau sa se lege cele mai frumoase amintiri ale „cantaretului dragostei si al optimismului romanesc“, apelativ utilizat de autorii „Craiovei, mon amour“, care descriu în paginile manuscrisului si o întalnire de neuitat cu maestrul Ion Vasilescu. „Afland ca sunt din «nepretuita Craiova», m-a invitat la o «socata»... si a tinut sa se destainuie: «Pastrez Craiovei o amintire de neuitat, ea fiind leaganul copilariei, al tineretii si al muncii mele». M-a invitat mereu sa stam de vorba despre Craiova si despre ce-i placea tineretului în muzica. Si nu o data, maestrul mi-a încredintat în mare taina secrete: noi melodii înca neasternute pe portativ. Le aplaudam, dar de cele mai multe ori, catre plecare, îl rugam sa repete melodia cea mai îndragita de mine: «Suflet candriu»... - Stii cum am scris-o?! Nici nu ma gandeam pe atunci (sa fi avut 15-16 ani) ca voi comite «muzica usoara». Scriam aranjamente pentru fanfara la balurile Societatilor «Prietenii Stiintei» si «Tinerimea romana» din Craiova, compuneam muzica simfonica si - doar în joaca - schitam cate o melodie de dans sau de «inima albastra». Nici nu m-am gandit ca «Suflet candriu» avea sa aiba atat de mare succes, peste ani si ani, în interpretarea neuitatului Vasile Vasilache. Am pastrat melodia aceasta splendida în gandul meu si, de-abia în 1940, maestrul Tudor Musatescu, placand-o, mi-a scris versurile. Asa s-a întamplat cu multe din melodiile mele - initial instrumentale - înfiripate în anii Craiovei“. Este povestea unui cantec, unul din multe altele care ne vin în minte, slagare internationale „Vergis mich Nich“, dar si „Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?“, „Fetitele din Bucuresti“, „Firicel de floare-albastra“ si multe altele. Maria lui Tanase Parasim lumea muzicii care s-a nascut din grija craioveanului adoptat, Ion Vasilescu, pentru a reîntalni o „Doamna de roua“.Maria Tanase, fiica gradinarului Ioan Coanda Tanase, din Mierea Birnici de pe Amaradia doljeana, împlinise 19 ani cand Constantin Brailoiu, Misu Iancu si Tudor Musatescu au sprijinit-o sa faca primele înregistrari pe palca de patefon UFA, se spune în „Craiova, mon amour“. „Succesul putin obisnuit al acestei intrari în lume a determinat chemarea sa imediata la Viena, orasul muzicii si al dragostei, sa faca imprimari în studiourile vestitei case de discuri londoneze Columbia, mult laudate de criticul vienez Rotter“. Sirul amintirilor autorilor manuscrisului mai sus mentionat continua, avand în prim-plan acelasi personaj, Maria Tanase. „Un destin fericit mi-a harazit sase întalniri de neuitat cu Maria Cantecelor. Eram student la ziaristica, în primavara în care marele actor Toma Dimitriu, pe care-l cunoscusem cu putin înainte, la Craiova... m-a îmbiat sa vad piesa lui M. Davidoglu - «Horia», de la Bulandra, în care juca, alaturi de Maria Tanase, în rolul legendarului Craisor. Citisem cate ceva despre aparitia marei cantarete, în 1945, în Masa, din «Cadavrul viu» de Lev Tolstoi, dar nu-mi închipuisem sa aiba, totusi, asa mari disponibilitati pentru arta dramatica... Am ascultat-o apoi, covarsit, într-o prelucrare tulburatoare a «Romantei banatene», însotita de «hangul» acordeonului dragului ei drag Faramita Lambru... - Domnule Firescu, maica, (n.n. - facusem deja uluitori pasi înainte în stima marei Doamne!) sa nu uiti matale ca, la Craiova, «Dorobantia matale», din care te lauzi ca te tragi, n-a dat numai pe Tandin, pe Predescu, pe Julea, Stroe ori pe Piculeata, ci o mare acordeonista care canta dumnezeieste: Doina Suchici... Daca traia fatuca asta, ar fi fost o «Faramita feminina»... N-am îndraznit sa-i spun Mariei ca, în copilarie, cu alti «zglobii» din cartier, întarziam sub fereastra, pe langa «carciuma lui Otet», sa ascultam acordeonul acelei fetite de har, orfana de parinti, crescuta din mila“. O ultima amintire, chiar daca este una trista, naste un zambet pe chipul celor care au cunoscut-o, caci cine a avut privilegiul sa-i stea apoape, sa-i asculte cantul nu o poate uita. „Am reîntalnit-o apoi pe marea privighetoare a viersului la funeraliile facute în 1961 marelui sau prieten si dascal Ion Vasilescu. Maria avea chip de stana si-si scosese «busuiocul din par». La începutul lui iunie 1963, împreuna cu Petre Dragu am vizitat-o la Fundeni. Era înconjurata de Minodora Nemes, Mia Braia. Îsi ascundea greu suferinta, încercand sa ne surada tot timpul, era absolut lucida si cu memoria întreaga, rascolitoare: «Ti-amintesti, juvete, de Doamna neroziilor... O sa mai fac una: ultima! Ma duc în roua, poate cant si pe acolo!»“. Au ramas însa paginile scrise, dar si vechile melodii înregistrate pe magnetofoane uriase care vin sa cante si astazi muzica Baniei de altadata.