"Ne uitam din fundul pamantului/ din acest mormant prea adanc/ in care am fost nascuti/ spre marginea de sus a gropii." Versurile acestea apartin unui poem intitulat Groapa comuna, titlu care poate sta ca o emblema pentru tot secolul XX si mai ales pentru Romania. Poate asa este cum spune poetul, suntem pe fundul unei gropi si de acolo facem mari eforturi pentru a vedea ce se intampla la suprafata, suprafata unde defileaza cei insensibili si care nu stiu ce se afla de fapt sub talpile lor. Poemul apartine lui Nicolae Prelipceanu si a fost extras din ultimul sau volum de versuri aparut la Cartea Romaneasca, intitulat, voit banal, Un teatru de alta natura.
Nicolae Prelipceanu este un autor care practica minimalismul cu un fel de aer cehovian, fiindu-i groaza de cuvinte mari, de atitudini emfatice, de tot ceea ce pana la urma se perimeaza foarte repede si e suspect de gaunosenie. Poeziile sale din acest volum lasa impresia ca sunt scrise foarte repede, evitand orice elaborare, avand parca in gat o gheara a saturatiei, dandu-si seama ca nu se mai poate asa si prima care tipa exasperata este tocmai poezia. Autorul nu-si face iluzii, el stie ca totul a fost vandut, s-a ieftinit, nu se mai bucura de o adevarata pretuire. Versurile sale poarta amprenta unei asemenea stari sufletesti. Dincolo insa de sufletul ucis de aceste vremuri sinistre, se distinge inteligenta omului care distileaza fiecare emotie, uneori pana la a o ucide cu totul, si care, dupa acest efort chinuitor, vine spre cititorii sai cu un fel de grimasa indurerata, cerandu-si intr-un fel scuze ca sufera sau, mai mult, vrand sa ne convinga ca ceea ce ne ofera este un discret exercitiu intelectual. Un vers al sau chiar din debutul cartii, recunosc, m-a descumpanit, intre picioarele noptii ma calaresc, dar si acest esec vine sa intregeasca imaginea unei poezii la inceput de secol si la sfarsit de umanitate. Un poet, asadar, care fuge de teatral, dar pentru care teatrul este singura masca pentru a mai supravietui.