Mihai Beniuc (20 noiembrie 1907 la Sebis, judetul Arad - 24 iunie 1988) poet, prozator si psiholog, membru al Academiei Romane.
Mihai Beniuc era dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial conferentiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist in psihologia animalelor) si autorul unor volume de versuri (Cantece de pierzanie, 1938, Cantece noi, 1940, Orasul pierdut, 1943) privite de public si de critica literara cu intelegerea si simpatia cu care este privita arta naiva.
Adevarata sa cariera incepe in 1946 cand publica volumul cu un titlu bine ales, Un om asteapta rasaritul si pleaca in calitate de consilier cultural la Moscova. Dupa doi ani se intoarce in tara, se stabileste la Bucuresti si primeste functii si onoruri de care se prevaleaza, obligand contemporanii sa-l trateze ca pe un mare poet.
Publica in medie cate o carte pe an, isi reediteaza cu o frecventa permisa numai privilegiatilor aproape toate scrierile, multe dintre ele ii sunt traduse in strainatate si i se rezerva capitole in manualele scolare.
In 1965, cu putin timp inainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu Dej, cu concursul lui Zaharia Stancu, il inlatura din functia de presedinte al Uniunii scriitorilor. Mihai Beniuc redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucuresti. Traverseaza fara mari pierderi perioada de relativa liberalizare din a doua jumatate a deceniului sapte, cand sunt dezavuati in mod public multi dintre scriitorii devotati candva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mihai Beniuc face uitata cartea sa de versuri din 1951, Cantec pentru tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej si se reprofileaza, incepand sa scrie pentru tovarasul Nicolae Ceausescu.
