Incepand din 1542 si pana in 1547 Michelangelo se implica si ajunge sa faca parte din asa-numitul grupa al Spiritualilor, care isi dorea sa obtina o reforma radicala in Biserica Catolica, pe care o vedeau ca tot mai corupta si mai departe de rolul pe care ar fi trebuit sa il joace. Si dincolo de convingerile lui Michelangelo se pare ca artistul a cedat influentei Vittoriei Colonna, poeta importanta a Renasterii si o apropiata prietena, poate fara a se gandi ca in curand atat el cat si noii sai prieteni vor ajunge sa fie urmariti de temuta Inchizitie. Iar daca artistul nu ar fi fost deja acel Michelangelo Buonarroti poate ca destinut i-ar fi fost cu totul altul, pentru ca o acuzatie de erezie, fie si nedovedita, putea in anumite circumstante sa ii aduca moartea. Michelangelo nu va fi arestat, torturat, fortat sa renunte la noile sale convingeri, dar le va transpune intr-unul dintre noile sale proiecte, magnifica statuie infatisandu-l pe Moise care facea parte din ansamblul funerar al Papei Iulius II din biserica San Pietro, Vincoli. Niciodata artistul nu ar fi facut vreun compromis atunci cand venea vorba de creatiile sale, care trebuiau sa fie perfecte, si toata lumea stia ca Michelangelo se considera ca cel mai important sculptor in viata, toti ceilalti fiind cu mult sub el. Asa ca va termina acest minunat Moise, in vreme ce se lupta cu sine si cu amaraciunea adusa atat de banuielile celorlalti, dar si cu dorinta sa ascunsa ca ideile Spiritualilor sa devina, fie si partial, realitate. Dar o va face intr-o maniera proprie, strecurand o mica schimbare de perspectiva pe care prea putini ar fi putut sa o inteleaga atunci, o modificare ce avea, cum credea Michelangelo, sa spuna viitorului ce gandise el despre intreaga poveste.
Matteo Strukul, Michelangelo ereticul, editura Humanitas Fiction, 2021