Prietenia dintre Matisse si Picasso nu a fost singura care a determinat competitie artistica, incheindu-se cu opere deosebite. Si relatia dintre Gauguin si van Gogh a insemnat nu doar apropiere si sprijin reciproc, ci si o infruntare in domeniul creatiei. Desi diferenta de varsta dintre cei doi era de doar cinci ani, van Gogh (1853-1890) il privea pe Paul Gauguin (1848-1903) ca pe un adevarat model. Gauguin insusi se considera un adevarat mentor pentru mai tanarul pictor, pana la punctul in care a incercat sa falsifice data unui tablou de van Gogh, pentru ca acesta sa para realizat dupa venirea lui Gauguin la Arles. Gestul nu pare sa-l fi suparat pe van Gogh. De fapt, chiar el insistase ca Gauguin sa vina la Arles. Pentru a-l convinge, apelase la Theo van Gogh, fratele sau si impresar intr-un timp al lui van Gogh, cerandu-i sa-i ofere lui Gauguin o suma lunara pentru a-l sustine financiar.
Dupa multe insistente (van Gogh a apelat si la Emile Bernard), Gauguin a acceptat intr-un tarziu si s-a mutat cu van Gogh in atelierul acestuia. Ideea lui van Gogh era ca in timp sa organizeze o adevarata colonie artistica, un fel de academie de arte frumoase, unde toti cei invitati sa gaseasca un adapost si linistea necesara creatiei. Viata celor doi era deosebit de grea, fiind in permanenta confruntati cu probleme de sanatate, care se agravau periodic, probleme financiare si sociale. Obisnuiau sa picteze pana la epuizare, in adevarate izbucniri creative, pentru ca ulterior sa nu mai poata atinge sevaletul pentru zile intregi. Desi initial paruse un plan bun, convietuirea celor doi nu a fost lipsita de conflicte. Gauguin numea situatia "o incompatibilitate a temperamentelor", van Gogh povestea ca discutiile cu Gauguin deveneau adesea atat de tensionate incat intre cei doi nu mai exista nici un fel de apropiere sau prietenie. In ultima perioada petrecuta de cei doi in atelier, exasperat, van Gogh a incercat sa-si alunge fostul prieten fiind mai intai galagios si jignindu-l cu fiecare ocazie. Cum Gauguin a refuzat sa plece, van Gogh a ales sa nu-i mai adreseze nici un cuvant. Van Gogh il irita pe Gauguin cu lipsa de atentie pentru aspectele financiare si prin dezordinea care parea sa-l inconjoare. Gauguin era o persoana mult mai calculata, care isi organiza cu o mare doza de zgarcenie banii, incercand sa se rezume la strictul necesar, de neacceptat pentru van Gogh. Aceste diferente si mai ales tensiunea dintre cei doi sunt vizibile in portretele pe care le-au realizat unul altuia. Se spune ca Gauguin, prin cinismul si sarcasmul cu care isi trata prietenul, ar fi fost unul dintre factorii importanti care au agravat boala psihica a lui van Gogh. Gauguin a ramas cunoscut pentru egocentrismul sau si mai ales pentru indiferenta pentru durerea cauzata celorlalti. In timp ce van Gogh avea nevoie de un prieten delicat si atent, colegul sau de atelier il trata cu duritate si ironie. Nici in eterna problema feminina cei doi nu erau compatibili. Constient de problemele cu care se confrunta si de boala care se facea tot mai mult simtita, van Gogh descria in corespondenta sa cu Theo simptomele sale, avand premonitia bolii care avea sa-l distruga. Cei doi artisti erau complet dedicati artei lor, desi demonstrau si in operele lor temperamente si stiluri complet diferite. Prietenia dintre cei doi a luat sfarsit in urma izbucnirilor lui van Gogh. Acesta a aruncat in Gauguin cu un pahar de absint in timp ce se aflau intr-o cafenea, apoi l-a atacat pe acesta cu un brici, in timp ce se aflau in atelier. Exasperat, Gauguin l-a anuntat pe Theo ca s-a saturat si ca va pleca. Visul lui van Gogh de a intemeia o colonie de artisti se terminase definitiv. Dupa ce a fost atacat cu un brici, Gauguin a dormit la un hotel, iar van Gogh, intr-o criza de nervi, si-a taiat urechea. Prietenia dintre cei doi se terminase definitiv, Gauguin refuzand sa mai aiba ceva in comun cu un"nebun". Desi relatia de prietenie dintre cei doi nu a durat prea mult din cauza diferentelor, existau si numeroase similitudini. Ambii traiau intr-un perpetuu spleen si isi cautau o evadare. Van Gogh si-a dus ideea pana la capat in 1890. Gauguin a incercat sa faca acelasi lucru in 1897, dar a supravietuit. Sansa lui Gauguin a fost paradisul oferit de Tahiti, unde a primit afectiunea si admiratia de care avea atata nevoie, lumea tropicala fiind pe gustul lui. Acolo era privit ca un adevarat zeu. In timp ce lucrau in acelasi atelier de la Arles, cei doi s-au lasat cu usurinta influentati unul de celalalt. In timp ce Gauguin incepuse sa aplice culorile in stilul lui van Gogh, acesta experimenta, realizand lucrari abstracte. Fiecare a revenit insa rapid la stilul vechi, van Gogh la spontaneitatea picturii in aer liber si Gauguin la lucrari indelung gandite si studiate, de multe ori pornind de la schite realizate in atelier. |
