Deviza regala: “MIR WËLLE BLEIWE WAT MIR SINN”[1]
“NOI VREM SĂ RĂMÂNEM CEEA CE SUNTEM”
(Vehiul blazon)
(Noua stema)
Istoria oficiala a Luxembourgului incepe cu achizitia Lucilinburhului (actualul Castel Luxemburg) de catre Siegfried, conte de Ardennes, in anul 963. Imprejurul acestei fortarete s-a dezvoltat treptat un oras, care a devenit in timp centrul unui mic, dar important stat cu o imensa valoare stategica.
Suveranii marelui ducat de Luxembourg apartin familiei Nassau, ai carei descendenti devin, incepand cu sec. al XII-lea, Conti de Nassau. Walram I de Nassau (cel de la care vine si numele Marii Casei Ducale de Luxembourg) este primul care poarta titlul de Conte de Nassau. Acesta a trait in a doua jumatate a sec. al XII- lea. La sfarsitul secolului urmator stranepotii sai - Walram II si Otto I - au impartit posesiunile Nassau dupa cum urmeaza: descendentii primului au format ramura cea mare a Casei de Nassau: Casa Walram Nassau, care domneste si in prezent in Luxembourg; iar descendentii celui de-al doilea au format Casa Orania Nassau, ramura mezina, ai carei reprezentanti domnesc in Tarile de Jos.
In anul 1437 Casa de Luxembourg a suferit o criza in ceea ce priveste succesiunea, din cauza lipsei unui mostenitor pe linie barbateasca, care sa preia tronul acestui stat[2]. Incepand din anul 1443 ducatrul de Luxembourg s-a aflat timp de cateva secole sub dominatiile succesive ale Burgundiei, Spaniei, Frantei si Austriei. Dupa infrangerea suferita de Napoleon in anul 1815, ducatul a constituit obiectul de disputa dintre Prusia si Tarile de Jos. Potrivit hotararii Congresului de la Viena Luxembourgul este ridicat, in anul 1815, la rangul de Mare Ducat si este dat sub stapanire regelui Tarilor de Jos - Willem I de Orania Nassau, dupa ce o mare parte din teritoriu este cedat Prusiei.
Dupa revolutia belgiana (1830-1839) teritoriul Marelui Ducat este impartit pe din doua, jumatatea occidentala si francofona fiind atribuita Belgiei, iar cea orientala si germanofona ramanand in continuare in proprietatea personala a suveranului Tarilor de Jos (incepand din anul 1839 si pana in prezent frontierele Marelui Ducat nu vor mai fi modificate). In anul 1867, prin Tratatul de la Londra, Luxembourgului i se garanteaza independenta si neutralitatea perpetue.
Descendenta familiei de Orania Nassau se stinge in 1890, odata cu moartea regelui Willem III, care nu a avut nici un mostenitor de sex barbatesc. Fiica acestuia devine posesoarea tronului Tarilor de Jos, dar nu poate succede si in Luxembourg, deoarece legea dinastica este categorica in ceea ce priveste succesiunea: la tron nu poate urma o fiica decat in cazul in care nu exista nici un barbat in nici una din ramurile Casei de Nassau. Astfel ca Marele Ducat ii revine lui Adolf de Nassau, primul mostenitor de sex masculin din ramura Walram Nassau. Acesta isi incepe domnia de mare duce la 73 de ani, iar succesorii lui sunt cei care domnesc pe toata durata sec. al XX-lea micul ducat de Luxembourg.
Wilhelm IV preia tronul la varsta de 53 de ani, dupa moartea tatalui sau, Adolf I. Isi petrece mai tot timpul in Germania, departe de regat, ale carui probleme le deleaga in intregime primului sau ministru Paul Eyschen. Dat fiind ca nu a avut nici un mostenitor de sex masculin, Wilhelm IV, modifica in anul 1907 legea dinastica din 1783, cu acordul Camerei deputatilor, desfiintand legea salica si permitand transmiterea coroanei prin femei, cu respectarea primogeniturii. Suferind de o boala implacabila, marele duce se stinge din viata la 25 februarie 1912, nu inainte de a o numi pe sotia sa, Marie Anne de Braganza, locotenent reprezentant[3].
Marie Adelaide, prima dintre cele cinci fiice ale ducelui Wilhelm (Charlotte, Hilda, Antonia, Elisabeth si Sophie) este cea care ii urmeaza la domnie. Preia tronul Luxemburgului la varsta de 18 ani. Lipsa de experienta va fi fatala pentru marea ducesa, care, in urma invaziei germane este acuzata de sentimente progermane de catre fortele de stanga si este obligata sa abdice in favoarea surorii ei mai mici: Charlotte.
Inca de la preluarea tronului Charlotte este confruntata cu o criza institutionala care ameninta viitorul marelui ducat. In consecinta, ducesa cere organizarea unui referendum cu scopul de a-si intari legitimitatea. La 28 septembrie 1919 populatia avea de ales intre monarhie, republica sau unirea cu Belgia. Locuitorii Luxembourgului opteaza pentru monarhie, iar Charlotte are satisfactia de a fi aleasa prin “vointa populara”, si nu prin nastere.
Pana la cel de-al doilea razboi mondial lunga ei domnie (1919-1985) va aduce tarii o perioada de prosperitate, pace sociala si expansiune economica. La 10 mai 1940, marea ducesa refuza orice fel de contact cu agresorul si, impreuna cu tot guvernul, alege calea exilului. Pe tot parcursul absentei sale, Charlotte sustine cauza rezistentei impotriva ocupantilor prin discursuri regulate transmise de BBC si prin turnee in Statele Unite, in urma carora atrage simpatia presedintelui Roosevelt, care-i promite spijinul sau. La intoarcerea in tara, ducesa este primita calduros de catre popor si incepe opera de recostructie a Luxembourgului. La 28 aprilie 1961 il asociaza pe fiul ei Jean la exercitarea puterii, numindu-l colonel reprezentant, iar pana la abdicare desfasoara actiuni de promovare a imaginii Marelui ducat in strainatate.
A fost casatorita cu varul ei primar Felix de Bourbon Parma si a avut impreuna cu acesta sase copii: Jean, Elisabeth, Marie-Adelaide, Marie-Gabrielle, Charles si Alix. Se stinge din viata la 9 iulie 1985 si va ramane pururi in amintirea luxemburghezilor drept una dintre cele mai puternice personalitati din istorie. Pe statuia de bronz a Marii ducese, inaugurata in anul 1990 in Piata Clairefontaine, figureaza inscriptia: “Mir hun lech gaer” (“Noi va iubim!”).
Jean I s-a nascut la 5 ianuarie 1921, in castelul Berg si a condus Luxembourgul din anul 1964 pana-n 2000. A urmat scoala primara in Luxembourg si si-a continuat studiile in colegiul din Ampleforth, Yorkshire din Marea Britanie.
La 10 mai 1940 armata germana invadeaza Marele ducat si urmeaza o perioada de patru ani de ocupatie, timp in care familia ducala se refugiaza in Paris, iar mai apoi in Canada, unde Jean studiaza dreptul si stiintele politice la Universitatea Laval din Quebec. In anul 1942 se inroleaza voluntar in armata britanica sub numele de John Luxembourg. Face parte din regimentul de elita creat de regina Victoria – “Irish Guards” – in care este ridicat la gradul de capitan.
La 12 noiembrie 1964 marea ducesa Charlotte abdica, iar Jean devine duce de Luxembourg. In cei 36 de ani de domnie a avut patru prim ministri. S-a ferint in permanenta de luptele politice si nu a intervenit niciodata in conflictele de interese, ceea ce i-a atras simpatia guvernului si a populatiei. Nu-si expune niciodata viata de familie, evitand aparatele de filmat si aparitiile in presa de scandal.
In anul 1987 face o schimbare in starea civila a familiei, renuntand la numele de Bourbon de Parma (al tatalui sau) si pastrand numai numele mamei – Nassau. Decizia marelui duce a fost primita prost de familia de Bourbon de Parma, dar i-a intarit credibilitatea si respectul guvernului si partidelor politice, care au considerat acest gest unul de intarire a identitatii si independentei nationale.
In anul 1953 se casatoreste cu Josephine Charlotte de Belgia, fiica regelui Leopold III. Casatoria aranjata dinainte ii obliga pe cei doi sa intrerupa relatiile in care erau implicati: marele duce era indragostit de o americana, iar printesa de un ofiter. Lacrimile varsate de mireasa anuntau o casnicie nefericita, dar cei doi au reusit sa formeze un cuplu unit, datorita preocuparilor comune: pasiunea pentru vanatoare, dragostea pentru viata la tara, arta.
Au impreuna 3 fii si 2 fiice: Marie-Astrid, Henri (mostenitorul ducatului), Jean[4], Margaretha, Guillaume.
La 3 martie 1998 Jean il numeste pe fiul sau Henri locotenent reprezentant, fara a renunta insa la prerogativele sale de mare duce.
Henri preia conducerea Luxembourgului in urma abdicarii tatalui sau, la 7 octombrie 2000. Urmeaza Academia militira de la Sandhurst, in Marea Britanie (ca si printul Alois de Liechtenstein), obtinand brevetul de ofiter. Se inscrie apoi la Universitatea din Geneva, unde studiaza stiintele economice si obtine diploma de licenta cu o lucrare de exceptie despre admiterea Greciei in Piata Comuna.
In timpul studiilor in Geneva o intalneste pe viitoarea sa sotie, Maria Teresa Mestre y Batista, studenta la stiinte politice. In ciuda dezacordului membrilor familiei ducale, care nu admiteau casatoria decat cu persoana de vita nobila, cei doi s-au casatorit la Luxembourg pe 14 februarie 1981. Singura care nu s-a pronuntat impotriva mariajului a fost marea ducesa Josephine Charlotte, care nu si-a uitat niciodata ofiterul plebeu si nici durerea provocata de renuntare.
Henri si Maria Teresa au cinci copii: Guillaume, Felix, Louis, Alexandra, Sebastian.
Marele duce Henri a jucat intotdeuna un rol activ in viata Luxembourgului. Pana in anul 2001 a fost presedintele Comitetului de Dezvoltare Economica. Avand aceasta functie el insotea delegatiile de schimb, promovandu-si ducatul ca pe un important centru de investitii staine.
Printul Guillaume s-a nascut la 11 noiembrie 1981 la Luxembourg si este succesorul direct al marelui duce Henri. A mostenit de la tatal sau caracterul calm si asezat si este poreclit de mama sa “inteleptul meu”. La 8 septembrie 1994 se casatoreste cu Sibilla Weiller la Catedrala St. Louis din Versailles, Franta. Au impreuna trei copii: Paul Louise, leopold si Charlotte, ultima nascuta pe 2 mai 2000.
[1] Deviza Marelui duce este diferita de deviza ducatului. “ICH DIEN” (“Servesc”) , prezenta pe vechiul brazon, a apartinut lui Jean l’Aveugle, conte de Luxembourg si rege al Boemiei, mort in batalia de la Crecy in anul 1346 (Franta - Anglia), in timp ce-l apara pe regele Frantei- Philippe le Bel.
[2] In Luxembourg legea succesiunii este de tip salic: coroana se transmite pe linie barbateasca in parte barbateasca in ordinea primogeniturii. Daca nu exista descendent de sex masculin in linie directa sau colaterala in una din ramurile casei de Nassau, coroana este transmisa descendentei masculine a celeilalte ramuri.
[3] Locotenenta este o institutie proprie Luxembourgului, a carei natura juridica consta in delegare puterilor marelui ducat si care constituie prima etapa a abdicarii.
[4] La 26 septembrie 1986 Jean face o declaratie publica surprinzatoare: isi anunta decizia de a renunta la drepturile sale dinastice pe motiv ca isi doreste sa se dedice in totalitate vietii profesionale. In spatele acestei decizii insa a stat o femeie: Helena Vestur. La 8 septembrie se naste Marie Gabrielle Nassau, fiica celor doi, iar un an mai tarziu are loc la Paris casatoria lor, impotriva vointei parintilor ducelui.
