Maiştrii croitori de ieri

Erau prezenţe fermecătoare, care încântau ochiul clientului cu stofele, mătăsurile şi nasturii lor în toate culorile. Erau croitorii vremurilor de ieri.O călătorie în timpurile Craiovei de ieri îi aduce în prim-plan şi pe croitorii vremii, printre ei, ovreii şi tolbaşii cu tolbele lor pline de lucruri fermecătoare. „Venirea lor era o adevărată distracţie pe timpurile acelea, când lumea trăia mai mult în casă, când nu erau five-o-clock-urile zilnice, când vizitele nu se făceau decât dumineca şi sărbătorile. Cu ce curiozitate stăteam câte-şi trele împrejurul bunichii nepirzând nici o mişcare a tolbaşului, un sas voinic şi roşu la faţă, care desfăcea cu evlavie hârtiile albastre şi galbene, în care erau înfăşurate horbodele, broboadele, ştofele, gătelile de tot felul. Erau câte cinzeci de rânduri din acele hârtii misterioase care deschizându-se stârneau admiraţia noastră şi a guvernantelor, bonelor, îngrămădite toate în jurul negustorului îngâmfat“, descrie în „Amintiri şi icoane din trecut“, în capitolul „Câte au dispărut de când mi-aduc aminte“, Olga General Gigurtu. Pe stradă, alte imagini ţi se înfăţişau, alţi croitori, ovrei cu cutia cu capac de sticlă, ţinută de umeri prin curele groase, date după gât. Preţiosul lucru, purtat cu grijă, era împărţit în compartimente mici, care conţineau nasturi, copci, mosoare cu aţă de toate culorile, degetare de alamă, ibrişin, ace de cusut, de păr sau cu gămălie, igliţe, bumbac, toate cele trebuincioase unei gospodine. Peste ani, alţi croitori le luau locul. „Croitorii care în Craiova îmbrăcau pe elegantele noastre doamne erau mai toţi evrei! De la Jebel, cu perciunii tradiţionali, cu gherocul lung, care îi fâlfâia pe pulpe, cu expresia sfioasă a vestitului jidan... din lipitoarele satului de la Jebel, zic, care ne lucra nouă, copiilor, până la Weiss, ovreiul occidental, cu barba frizată, cu cărarea bine aleasă şi îmbrăcat «nemţeşte», la care trecurăm pe la vârsta de 15 ani, vârstă la care fetele pe atunci îşi făceau intrarea în lume, toţi croitorii erau ovrei!“, spune aceeaşi Olga Gigurtu. „Madame Celine fu prima croitoreasă franceză, aşezată în oraşul nostru, ca să nu mai vorbesc de M-me Julie, înaltă şi frumoasă, care lucra pentru artistele noastre, foarte elegante, ca frumoasa şi ideala Maria Theodorini, mama celebrei cântăreţe Elena Theodorini, superba Raluca Vlădicescu, gingaşă, aşa-zisa „Zoe, mon enfant“ şi altele. Făcea excepţii pentru două sau trei din elită, între care frumoasa blondă Elena Zătreanu, dar M-me Celine era cea recunoscută de societate şi îmbrăca toate tinerele din generaţia noastră până veniră altele mai dibace, mai vestite“, continuă descrierea din „Amintiri şi icoane din trecut“. Alte figuri desprinse din paginile vremii Timpul trece şi, odată cu el, unii oameni se duc, iar alţii vin. Alţi croitori pleacă pentru a lăsa locul celor noi. Alte nume intră în scenă, pe altă stradă. Şi totuşi, aceeaşi imagine fermecătaore ni se dezvăluie. „Când se întâmpla să ne însoţim părinţii la atât de binecunoscuţii croitori ai oraşului, nu ne mai luam ochii de pe mâinile acestor pricepuţi mânuitori, în neoprire, ai acului şi foarfecii. Păream hipnotizaţi pur şi simplu de Filimon de pe Unirii (excela prin croitul simplu, elegant şi ieftin), de calfele şi meşterii de la «Marea Croitorie de postăvărie anglo-franceză», de Ion Cârjaliu (din strada Lascăr Catargiu), de iscusita creatoare de rochii şi mantouri Eliza Blânzan (de pe Madona Dudu), de Elefterie Şerbănescu (absolvent al «Academiei de Croitori»), de Ad. Stănculescu (despre care ziarul Provincie scria că «are cea mai elegantă croitorie din Balcani»), Mateiţă Bădescu (renumit pentru «comenzile după modele originale de la Paris»)“ şi alţii, aşa cum sunt ei descrişi de Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu în „Craiova, mon amour“. Era o plăcere s-o iei la pas pe străzile de atunci, să-i descoperi în universul atelierelor lor. Nu aveai cum să treci cu vederea pe Leoveanu şi-a lui croitorie de sub „Cazinoul Minerva“, tot astfel cum atrăgeau atenţia cele două „case de modă“, ţinute de Buteroaia şi de madam Villy, cea din urmă fiind soţia lui Leoveanu croitorul. Pestre drum de Samitca, Luiza Eberling vindea „lucruri de mână“, iar alături, doi soţi îşi făceau, într-un fel, concurenţă: Cati Marşanta vindea nu numai pălării, ci şi delicatese (ciocolată, bomboane şi tapioca), iar soţul ei, Reidler, ţinea o croitorie de lux (Cati preluase magazinul de la o franţuzoaică, femeie căsătorită cu profesorul Raymond, care ţinea un „pensionat de demoazele“). Erau fascinanţi, încântători. Erau croitorii urbei de ieri.