Delimitate de tarmul infinit al liniei orizontului, plutesc cele cateva putine elemente. Mai mult decat motive, acestea sunt substitutele personajelor: o sfera, ce uneori pare a fi o planeta, un cristal, un ciulin, multe petale si frunze. Orizontala tarmului gol al plajei este vibrata prin prezenta unei scari (sau a unei trambuline), a unui craniu de pasare, de o vioara, ori de o scoica sau un burete de mare. Intr-o interpretare mai apropiata viziunii artistului, aceste semne apar ca niste note muzicale asternute pe portativul naturii peisajului.Intr-un peisaj fara fiinte, atmosfera este de tristete, melancolie si nostalgie.
Pictura sa ar putea deveni un excelent decor de scena, ce urmeaza a fi animat de aparitia actorilor. Insa din cauza absentei fiintei umane peisajele sale par a fi uneori naturi statice cu fundal de peisaj. Aceasta lume este locul eternitatii obiectelor care traiesc in urma efemerului fiintei umane. Desi lui Florin Nicoliu ii placea sa picteze in plein-air, atmosfera peisajelor sale pare a fi sterila, science fiction, generata de dorinta de a evita prezenta umana. De fapt, fiecare lucrare nu este altceva decat o alta fata a aceluiasi peisaj unic care leaga toate reprezentarile sale. Uneori delimitarea elementelor de peisaj este facuta destul de precis, geometric, incat pictura capata valente decorative, abstractizante.Alte teme preferate alaturi de gradinile si tarmurile infinite sunt: padurea, crangul, zidul din fundul gradinii si casa copilariei de la Hudesti. In ansamblu, acelasi repertoriu limitat de elemente cu care compune de fiecare data o alta muzica a sferelor.Expozitia Gradini si tarmuri infinite de la Galeria Veroniki Art isi propune un demers retrospectiv, de anvergura, in a aduce impreuna o mare parte din lucrarile unui important artist roman, care insa, din nefericire, a avut o circulatie expozitionala redusa. Asa se face ca, la zece ani de la disparitia artistului, expozitiile lui Florin Niculiu, organizate post-mortem le depasesc, ca numar, pe cele din timpul vietii sale.
Se spune, de regula, despre activitatea artistica a unui artist ca Florin Nicoliu, atunci cand este pusa in contextul unei istorii a picturii romanesti, ca are un loc special, singular. Insa exista o problema a acestor locuri singulare ocupate de artisti. Consider ca aceste singularitati nu trebuie privite ca si cazuri izolate, ci luate impreuna acestea formeaza o importanta caracteristica a artei romanesti. Incadrata stilistic ca suprarealism, pictura sa este mai degraba metafizica. Pictura sa poate fi cu usurinta asimilata familiei celorlalte prezente singulare ale unor artisti precum Ion Dumitriu ori Henry Mavrodin. si, pentru ca reperele sa fie complete, cred ca se poate vorbi cu greutate despre arta singulara a lui Florin Niculiu fara a aminti pluralismul universurilor picturale ale lui Giorgio Morandi, Juan Miro ori Max Ernst. Florin Nicoliu, Gradini si tarmuri infinite, Galeria Veroniki Artseptembrie-octombrie 2007
