Este adevarat ca multi dintre ceilalti semnatari sunt in afara subiectului, din textele lor razbatand doar intentia de a-i ataca pe cei ce au indraznit sa zgarie statuia de gips ridicata in acesti ani lui Liiceanu. intre publicatiile care au gazduit subiectul, de departe s-au remarcat Cotidianul si Evenimentul zilei care au avut cateva reactii in fiecare zi, iar revista "22" a trecut pe planul doi centenarul Mircea Eliade pentru a-l "apara" in mai multe pagini pe Gabriel Liiceanu. Este de apreciat solidaritatea nemaiintalnita a prietenilor lui Liiceanu, chiar daca, in marea lor majoritate, articolele respective s-au limitat la punerea noastra la zid, intr-un neasteptat limbaj imund, care, mai degraba, au atras atentia asupra cazului semnalat. Cine si-ar fi putut imagina ca delicatul Andrei Plesu, profundul Andrei Cornea sau occidentalul Lucian Pintilie cunosc atat de bine arta calomniei, practicata ca argument cultural? De altfel, trebuie semnalat faptul ca, intre toti cei care au reactionat fata de demersul nostru, tocmai Gabriel Liiceanu a fost cel care a avut un discurs exemplar. Tocmai domnia sa, care, fiind tinta articolelor noastre, avea tot dreptul sa ne faca in fel si chip, a incercat sa lamureasca fiecare capat de acuzare pe un ton civilizat, presarat, in mod firesc, de artificii de limbaj specifice, care fac deliciul polemicii.
Liiceanu recunoaste ca nu a fost anticomunist
Trebuie subliniat, de asemenea, numarul incredibil de comentatori (peste o suta de mii!) de pe diverse forumuri, care s-au angrenat intr-o disputa formidabila pe marginea subiectului propus de noi. Ce ramane, insa, dupa consumarea acestor energii? Nimeni, practic, nu a contestat acuzatiile noastre. Faptul ca Liiceanu a scos, in editia a doua a volumului "Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii", paginile despre Marx s-a dovedit a fi real, mai ales ca republicarea lor acum, in revista "22", confirma teza noastra, potrivit careia autorul s-a despartit in timp de ideologia parintelui comunismului. Asupra textului pretins disident, dedicat "tovarasei Clocotici" nu mai insistam, din moment ce acum Gabriel Liiceanu recunoaste: "N-am facut niciodata caz de trecutul meu anticomunist. Nici nu am avut unul in sensul marilor gesturi protestatare de tip Goma sau Doina Cornea" (Revista "22", nr. 10/2007, p. 8). Daca va scoate si de pe site-urile personale acele false etichetari si nu-i va mai lasa pe moderatorii de televiziune sa-l prezinte ca pe un disident, putem considera lamurita definitiv aceasta chestiune. Cea mai grava acuzatie adusa de noi ramane cea legata de plagiat si, din pacate, ea nu s-a lamurit, desi lucrurile sunt cat se poate de clare. Aici am dori sa-i spunem lui Gabriel Liiceanu ca daca se simte nedreptatit de acuzatiile noastre, singura cale onorabila de a ne pedepsi este chemarea in fata instantei, nicidecum apelarea la "trupele de comando" care sa ne linseze public fara sa stie despre ce vorbesc. Sa fie clar: plagiatul este un furt in adevaratul sens al cuvantului, fiind, de altfel, condamnat chiar si penal! Fie si pentru trei randuri din autorul pe care l-ai tradus. La fel ca in cazul celei mai banale gainarii: ai furat o rata, esti hot, chiar daca nu ai luat cu tine tot cotetul.
Inca un text plagiat
In replica la articolul nostru, Gabriel Liiceanu scrie: "comic este sa afirmi despre un om care a tradus pentru cultura romana cam doua mii de pagini din Heidegger ca de fapt a plagiat trei randuri, si asta chiar intr-o carte a lui Heidegger!" Ca si cum daca ai tradus din cineva ai automat dreptul sa-l si plagiezi. Trecem peste faptul ca nu sunt doua mii de pagini si nici nu le-a tradus Liiceanu singur! (De altfel, "Sein und Zeit" a fost tradusa in limba romana pentru prima oara in 1994 de catre Dorin Tilinca, sub coordonarea filozofului Anton Dumitriu, benefiind si de girul lui Octavian Vuia, care a fost studentul lui Heidegger. Despre aceasta traducere importanta, Liiceanu nu scoate o vorba in editia sa, ca si cand carte a celor dintai nici nu ar fi existat.)
Chiar Liiceanu scrie in Nota de la traducerea din "Sein und Zeit": "Urmasii lui Heidegger si editorii germani au interzis ca publicarea si traducerea textelor sale sa fie insotite de studii introductive" ("Fiinta si timp", trad. de Gabriel Liiceanu si Catalin Cioaba, Ed. Humanitas, 2003, p. IX). Nu cumva acestia au intuit ca unii traducatori s-ar putea da filosofi heideggerieni prin furtul unor pasaje consacrate din filosoful german? Macar sa ne spuna dl. Liiceanu, cat are voie un traducator sa fure din opera celui pe care-l traduce, ca sa nu mai fie un plagiat?
In articolul nostru trecut, am demonstrat ca Liiceanu a furat cateva randuri din Heidegger, lucru recunoscut de altfel si de el insusi! Ca sa risipim orice indoiala, dintre toate textele plagiate de Liiceanu am ales inca unul, chiar din cartea sa, intitulata "Despre minciuna", aparuta la Humanitas in 2006: "Omul este to deinotaton, lucrul cumplit prin excelenta, cel mai straniu, nefamiliarul si cumplitenia supreme" - p. 37 (foto 1). Fara ghilimele, deci este textul lui Liiceanu. In "Introducere in metafizica" a lui Heidegger citim: "Omul este to deinotaton, cel mai nefamiliar" - p. 201 (foto 2). Vorba lui Sorin Rosca Stanescu, cine a copiat, Liiceanu din Heidegger sau Heidegger din Liiceanu? Sa ne spuna Societatea romana de fenomenologie cine spune ca "Omul este to deinotaton", Heidegger sau Liiceanu? Sigur, se poate spune iarasi ca nu e mare lucru sa copiezi cateva cuvinte din lucrarea cuiva, insa lucrurile nu stau nici pe departe asa. Proprietatea intelectuala trebuie sa fie respectata, fiind ocrotita de lege. Oricat de mult ti-ar placea un text al cuiva, nu-l poti insusi decat incalcind legea. In Universitatile lumii, chiar si studentii, inainte de a incepe munca de cercetare, semneaza un angajament in care se obliga sa nu foloseasca fara citare nici macar ideile altor autori! In cazul nostru, Gabriel Liiceanu isi insuseste o propozitie extrem de importanta si cunoscuta din Heidegger: "Omul este to deinotaton", impreuna cu intreg contextul care o lamureste. E ca si cum ar fi scris sub semnatura proprie "Cogito ergo sum", fara sa spuna ca este preluata din Descartes sau "Umwerthung aller Werthe" fara sa faca trimitere la Nietzsche. Si in "Despre minciuna", de unde am scos plagiatul, Liiceanu vrea sa ascunda furtul. Pe aceeasi pagina, putin mai jos, Liiceanu scrie: "in celebra analiza din Introducere in metafizica... Heidegger vorbeste de violenta suprema cu care omul... infrunta coplesitorul, provocindu-si sistematic ruina si nenorocirea (ate)". De data aceasta, desi situatia este absolut aceeasi ca si in pasajul citat, pentru ca imprumuta expresiile din textul heideggerian, Liiceanu trimite in nota de subsol la cartea lui Heidegger. Deci stie cum se procedeaza corect. Atunci, de ce oare nu a facut acelasi lucru si la celelalte texte? In stiinta, nici macar astfel de preluari fara ghilimele nu sunt permise, caci, in randul oamenilor de onoare, chiar si plagiatul de idei este condamnat. Daca ar fi sa insistam, intreaga peratologie (stiinta limitei) a lui Liiceanu este preluata din "Frica si cutremur" a lui Kierkegaard. Acesta insa este un alt subiect.
Ale cui sunt notele de la "Hippias Minor"?
Sa urmarim acum un alt aspect al plagiatului la Gabriel Liiceanu. In Platon - "Opere", vol. II, Ed. Stiintifica si enciclopedica, 1976, Notele de la "Hippias Minor" sunt semnate pe fiecare pagina de Gabriel Liiceanu si Petru Cretia. Dupa treizeci de ani, Gabriel Liiceanu s-a decis sa spuna adevarul chiar in cartea lui "Despre minciuna": "Sofismele la care conduce partitura lui Socrate (una careia Hippias nu-i poate face fata) sunt simplu de demontat, iar Petru Cretia, intr-o scurta a dialogului o face, pe urmele lui Aristotel, impecabil..." In nota de subsol, Liiceanu mentioneaza ca "analitica" lui Cretia se afla in volumul citat intre paginile 37-43. Atunci cum se explica faptul ca, la aceste pagini, in volumul II din Platon - Opere, figureaza ca autori ai notelor despre Hippias Minor atat Petru Cretia, cat si Gabriel Liiceanu? I se facea lui Liiceanu inca de pe atunci o concesie care sa-l indemne spre plagiat, din moment ce, peste ani, in volumul "Despre minciuna", Liiceanu preia cuvant cu cuvant o parte din notele lui Cretia. Iata textele. Cretia scrie la pag. 38 din Platon - Opere II: "Hippias precizeaza ca il considera pe Ahile cel mai viteaz (aristos), pe Nestor cel mai intelept (sophotatos) si pe Odiseu cel mai versatil (polytropotatos). Socrate nu intelege in ce fel se juxtapune versatilitatea... In conceptia lui Hippias, versatil (pilytropos) este insusirea celui care nu e sincer (alethes) si dintr-o bucata (haplous), ci, dimpotriva, mincinos (pseudes)". in "Despre minciuna", Liiceanu scrie: "Hippias... afirma... ca... Ahile acopera pozitia cel mai viteaz (aristos), Nestor, pozitia cel mai intelept (sophotatos), iar Odiseu, pozitia cel mai versatil (polytropotatos). Si ca versatil (polytropos) este prin excelenta insusirea celui care nu e sincer (alethes) si dintr-o bucata (haplous), ci mincinos (pseudos)." Asadar, Liiceanu scrie cu mana sa ca Notele de la Hippias Minor sunt ale lui Petru Cretia, dar in cartea sa uita sa puna iarasi ghilimele si sa faca trimiterea respectiva.
Ce se mai poate spune acum, cand plagiatul este recunoscut chiar de autorul sau? Probabil, asa cum ii spunea Noica lui Liiceanu la Paltinis, ca-n povestea cu nevasta prinsa in pat cu amantul: "Attends que je t'explique!"
