Si intr-o era care avea sa ramana in istoria culturii ca perioada in care nume si curente, idei si concepte, opere si esecuri se confruntau zgomotos in cafenele, in paginile publicatiilor, in galerii si in librarii aglomerate, La Fee Verte parea divinitatea mult asteptata si atat de necesara. Iar in trairea intensa a epocii absintul personificat ca un personaj mitologic nu era doar o metafora, o licenta poetica. Seducatoarea bautura devenita o eroina fantastica era simbolul unei schimbari sociale radicale, a noilor idei, a transformarii care facea din ultimul deceniu al secolului XIX (cand fascinatia absintului devenea un mit) o lume cu totul altfel de tot ce fusese inainte.
La louche. Traditie si ritual
Si daca in imaginarul colectiv absintul avea sa ramana vesnic asociat cu boema pariziana ce isi traia stralucirea si mizeria in Belle Epoque, iar printre celebrii adoratori-victime se numarau Verlaine, Wilde sau Rimbaud, Alphonse Allais sau Maurice Rollinat, captivant si atragator era si ritualul, manieristica, gesturile ce insoteau puternica si intensa bautura. Cei care o incercau prima data, prin vreo cafenea plina de fum si zgomot, sub indrumarea unui pictor ratat sau scriitor de mansarda (cei foarte norocosi aveau parte de sfaturile unui artist genial, dar cat de putini vor fi fost acestia), vedeau cu teama incepatorului ca nu era atat de simplu sa bei absint. Nu il puneai pur si simplu intr-un pahar, si pe atunci ritualul era diferit de cel de astazi. Iar traditionalistii nu vor renunta vreodata la gesturile stabilite de primii indragostiti de Zana Verde. La Louche, dupa cum era numit procedeul, se "oficia" cu miscari grave, masurate, nu fara o anumita emotie. Procesul era destul de simplu. Apa foarte rece (eventual cu putina gheata) era turnata in absint si ii schimba culoarea, de la verdele dens, de smarald, la o nuanta deschisa, translucenta, diluand alcoolul si schimbandu-i gustul. In bine, sustineau cei care beau tot timpul absint, pentru ca ii elibera esentele aromatice si ingredientele ascunse in concentratie. Cei mai experimentati preferau sa toarne apa pe o bucatica de zahar, asezata pe o lingurita perforata pusa in fragil echilibru pe buza paharului. Oficiau intregul ritual cu rabdare si atentie, pentru ca Zana Verde trebuia respectata si mai ales iubita pentru a-l inspira pe bautor in creatia sa. Poetii, literatii, pictorii, graficienii, sculptorii, boemii care nu scrisesera in viata lor macar un rand, toti pareau sa iubeasca absintul mai mult decat orice, si sustineau sus si tare ca in absenta sa nimeni nu ar putea sa creeze adevarata arta.
Putea fi doar un vers efemer, rostit si repede uitat, sau putea da nastere unei capodopere, unei panze care desi neinteleasa de contemporani avea sa devina peste decenii o comoara, sau bautorul de absint putea sa se intoarca in camera lui modesta si sa inceapa un roman care avea sa schimbe radical peisajul literar al vremii sale. Cum pana pe la 1870 intregul Paris parea ca bea absint, iar La Fee Verte era iubita de toti, nu a fost de mirare ca in timp sa se produca si o separare in functie de averea si mediul celui care bea absint in mod regulat.
Bautori bogati, bautori saraci
Cei bogati sau macar relativ instariti, privind cu oroare acea "democratizare" a iubitei bauturi, protestau vehement, considerand ca absintul era prin natura sa rezervat celor care il merita, celor educati, talentati, diferiti de masele ce nu ar fi putut vreodata sa inteleaga rafinamentul si misterele alcoolului preferat. In egala masura consumatorii obisnuiti, sedusi de absintul care punea repede stapanire pe consumator (dependenta nu era doar o figura de stil) cautau soiuri care sa fie nu doar tari si cu gustul arhicunoscut, dar si cat mai ieftine. Si cand cei care isi permiteau beau absint de calitate, potrivit modei doar ca aperitiv, poetii saraci, pictorii faliti si bautorii de duzina se multumeau si cu marci mai ieftine, adesea artizanale, dar cu atat mai periculoase. Rafinatii treceau pentru l'heure verte de la un local la altul, pentru un singur pahar in fiecare, in timp ce dependentul de rand prefera prima spelunca unde gasea absint. Mult si ieftin. Prima categorie folosea lingurite elegante, din metale pretioase, pahare superbe si scumpe, in timp ce varietatea saraca avea un "arsenal" pe masura, adesea improvizat.
Cum numarul imbolnavirilor era in crestere, iar dependentii aflati in criza un spectacol tragic ce ameninta sa devina un fenomen, nu va dura mult pana cand pretioasa licoare sa fie scoasa in afara legii pentru mult timp, iar absintul sa dispara din localuri si pravalii, intrand in galeria miturilor romantice de acum un secol. O bautura legendara, tare, miraculoasa, aureolata si legitimata de marile nume care au adorat-o, si a carei revenire de data relativ recenta i-a facut pe multi sa spuna ca noile ritualuri si retete nici macar nu se apropie de stralucirea de odinioara. Si asta desi multi dintre detractori nu au apucat macar sa guste vechiul absint.
