Cand eroul din “Legea visatorului” realizeaza la doar zece ani ca este nimic altceva decat scriitor, are doua calitati esentiale. Viseaza mult, tot timpul, colorat si viu, traind de multe ori lumea din mintea lui (daca doar acolo se gasesc visele) si in acelasi timp strange si acumuleaza povesti de tot soiul, mai mereu suprarealiste ca structura si intamplari, pe care le depoziteaza initial in minte cu avaritie, pentru a le imprastia mai tarziu si mult mai tarziu cu generozitate in lume. Ce faci insa daca intr-o singura noapte realitatea isi pierde granitele, uluitorul devine norma, imposibilul banalitate, iar povestitorul afla ca lumina poate fi lichida.
Pornind de la capacitatea omului de a visa si a se pierde uneori tocmai in visele ce fac viata suportabila, Daniel Pennac rescrie o posibila copilarie intr-o cheie miraculoasa, fascinanta, in care veridicul nu mai tine cont de limitari, existenta este in acelasi timp credibila si inselatoare, firul epic se incolaceste, revine, se incurca si se desfasoara ca in sfarsit, iar totul se intampla pe mai multe planuri complicate si totusi, la final, atat de firesti. Exercitiu de stil admirabil si reverie in care inocenta copilariei, imaginatia fara limite, hazul cu tuse fise si pofta de a povesti se intalnesc pentru a construi o structura ce poate fi decodata ca un roman matur si bine scris sau pur si simplu ca o fantezie ludica, povestea visatorului il duce pe norocosul cititor intr-un spatiu unde totul este posibil, libertatea este totala, iar bucuria de a trai se confunda pana la identificare cu abandonul in lumea viselor.
Daniel Pennac, Legea visatorului, editura Polirom, 2022