Sunt locuri de o frumusete stranie si originala pe care adeseori cei mai multi turisti, atrasi de muzeele mult mai cunoscute din ghiduri, le trec pragul foarte rar sau deloc. Iar cand o fac socul estetic pune in umbra nume celebre cu instinctul unui creator care s-a bucurat pur si simplu de arta sa cu acea liniste a celui sigur ca ceea ce face este bine, este frumos, este asa cum trebuie. Este o forma de creatie sincera, adesea iesind dezinvolta din canoane si reguli, cu naivitati si stangacii care o fac si mai atragatoare. La Maison Picassiette din Chartres (Franta) este un astfel de loc, o casuta-mozaic, in care fiecare suprafata a devenit la capatul a ani de munca suportul si cadrul pentru compozitii tributare artei naive traditionale din regiune, cu influente si accente originale care i-au uluit mai tarziu pe critici si cu atat mai mult pe vizitatori. Mai ales dupa ce afli ca originalul artist i-a atras atentia lui Picasso insusi.Era prin 1929 cand un anume Raymond Isidore cumpara aceasta proprietate la marginea de atunci a orasului Chartres pentru sine si familia lui. Era un om modest, ingrijitor la cimitirul de aici, si nu isi dorea nimic mai mult (povesteau mai tarziu cei care l-au cunoscut) decat sa aiba o casa, un loc al lui, simplu si primitor, unde sa imbatraneasca alaturi de cei dragi. Si pret de ani buni si-a vazut de slujba lui, de familie, de casa, a cumparat mobila de care avea nevoie (facuta adesea de mesteri locali), a participat la sarbatorile din localitate si la slujbele bisericesti, a mers la petreceri, cununii si inmormantari, pe scurt o viata la prima vedere banala, dar care se pare ca il multumea pe deplin. Pana spre sfarsitul anilor 30 – se pare ca prin 1938 a inceput totul – cand Raymond Isidore a adus acasa primele cioburi si franturi de vase si farfurii, din lut si portelan, gasite pe drum. Nu parea genul de batran care se apuca sa adune tot soiul de nimicuri si gunoaie, asa ca gestul a parut bizar chiar si celor apropiati. Era doar primul pas. Povestea mai tarziu ca dupa ce isi terminase de construit o casa si avea unde sa locuiasca, plimbandu-se pur si simplu pe camp, a gasit cioburi de sticla si portelan, vase aruncate si sparte, iar unele i-au atras pur si simplu atentia datorita culorii si a felului cum scanteiau in soare. A tot strans, lasandu-le intr-un colt al gradinii si bucurandu-se de frumusetea lor simpla. Pana in ziua in care i-a venit ideea sa le foloseasca pentru un mozaic primitiv, simplu, facut de un autodidact, pentru unul dintre peretii casei. Va continua sa faca asta pentru urmatorul sfert de veac, si de la un perete avea sa acopere practic toate suprafetele din casa, intr-o simfonie cromatica vasta si seducatoare.
In toti acesti ani va acoperi peretii, zidurile exterioare, podelele, tavanul, orice obiect sau piesa de mobilier care i-a cazut sub ochi, curtea, gradina, inclusiv casuta de vara si capela ridicata aici, pe scurt un adevarat muzeu de mozaicuri naive, terminand cu un… mormant. Albastru. Pasionatul creator era gata. Anul era 1962 si proiectul pe care il visase pas cu pas era in sfarsit gata. Va mai trai pana in 1964, murind la doar 64 de ani, de parca odata ce muzeul sau era gata nu ii mai ramasese nimic de facut. Specialistii au calculat ca a folosit pentru tot ansamblul peste 15 tone de cioburi de tot soiul. Vecinii l-au considerat (asa cum se intampla adesea) doar un nebun, un biet maniac, iar porecla de Picassiette (hotul de farfurii) a devenit peste decenii un renume si un reper. Ca o razbunare a blandului si pasionatului Isidore, care spunea ca si-a urmat gandul asa cum altii isi urmeaza drumul. Si prin 1954 Picasso insusi i-a vizitat casa, care avea sa devina oficial muzeu in anul 1983, unul dintre cele mai interesante si mai frumoase din regiune.Privite astazi, mozaicurile gandite de Isidore sunt un surprinzator (pentru cineva care nu a urmat cursurile unei scoli de arta) ansamblu de scene domestice, elemente decorative traditionale (inclusiv preluate din arta bisericilor si catedralelor), scene din Noul si Vechiul Testament (Isidore era dupa cum isi amintea familia un om foarte credincios), animale, constructii geometrice, catedrale, inclusiv o imagine reprezentand orasul Ierusalim. Fara sa lipseasca unul dintre cele mai cunoscute monumente istorice de aici, catedrala din Chartres. Exemplu stralucit de arta naiva, intregul proiect – e bizar sa vezi o masa acoperit de mozaic sau un tavan ce pare mai potrivit intr-o impunatoare vila renascentista – preia tehnici si procedee pe care probabil Isidore le-a descoperit mai mult pe cont propriu, iar ansamblul are la final coerenta, frumusete si originalitate, precum si onestitate estetica.
Un artist care si-a dedicat o buna parte din viata creatiei sale, ignorandu-i pe cei care il ridiculizau si probabil impingeau adesea gluma prea departe, avand totusi in minte modele si scene de o surprinzatoare complexitate si reusind sa gaseasca acele piese, ca intr-un puzzle aparent interminabil, care se potriveau mereu perfect in acel loc. Unul din acele muzee indepartate de conceptul traditional, institutional, si cu atat mai interesante.
Foto: zeugs.org, depositphotos.com, tourisme28.com
