cesta devenea si el un fel de hot, un strateg genial. Multa lume a tratat "Ocean Eleven" drept un film lejer, un divertisment de weekend, pretinzand ca un film de calitate necesita teme grave si ca talentul unui regizor nu e relevant daca se manifesta in registrul asa-zis minor. Spike Lee nu pare nici el sa se ingrijoreze de comentariile ulterioare. Numai ca la el miza se ingroasa pe parcurs pentru a ajunge la un miez, miezul jafului, care e, din pacate, o problema de constiinta legata de Holocaust (de care e vinovat scenaristul filmului, Russell Gewirtz) si care, paradoxal, ii da filmului o nota de derizoriu. Filmul are totusi trei sferturi fantastice, in care Spike Lee tine strans haturile, complicand tot mai mult ceea ce parea filmul profesionist al unui simplu jaf. Nu ne puteam astepta de fapt de la Lee nici la un thriller simplu, nici la unul autoreferential, si nici nu primim asa ceva, ci un film care, dincolo de mecanismul actiunii, pune in discutie prezumtia de vinovatie a fiecarei persoane si mecanismele societatii moderne care, mai ales dupa 11 septembrie 2001, si-a instalat niste filtre de susceptibilitate ce dau hrana paranoiei, nesigurantei si intolerantei, facand convietuirea tot mai dificila. Spike Lee nu e regizorul care sa stea cu mainile in buzunare iar atitudinea sa angajata, care pana in 2001 a fost pusa in slujba cauzei afro-americanilor, a capatat noi proportii dupa atacurile de la 11 septembrie. "A 25-a ora" era primul film al lui Spike Lee din noua era iar la conferinta de presa de la Berlin, de dupa proiectia filmului, regizorul era destul de oparit si de dificil vizavi de felul in care strainii se refera si pretind sa inteleaga America. "Omul din interior" nareaza jaful pe care patru persoane il dau unei banci din New York. Sunt luati si ostatici, care sunt imbracati in uniforme la fel, li se dau si masti, astfel incat sa poata fi luati drept jefuitori si viceversa. Uniformizarea, omogenizarea sunt nu numai efectele societatii de consum, ci si efectele pacatului originar, poate, care face ca in conditiile de azi oricine sa fie un posibil vinovat, oricine sa fie capabil de greseala. Mai ales imigrantii de la New York, oras de altfel construit de imigranti. Scenariul extrem de bine scris, cu replici excelente, adevarate, cu taieturi si muchii gaseste in Spike Lee omul care stie sa-i pastreze prospetimea. Totul se desfasoara la secunda, regizorul e cu un milimetru in urma jefuitorilor concentrati, meticulosi, cu un milimetru in urma politistilor care bifeaza profesionist toate etapele - izoleaza zona cu benzi galbene, cheama salvarea, pompierii, apar si reporterii si negociatorii.
Filmul are inca de la inceput o precizie de ceasornic si un ritm perfect, provocand reale delicii spectatorului, care, prin intermediul filmarii cu doua camere, al filmarii din mana, al montajului alert, are senzatia ca e si el acolo, in picioarele echipei. Admirator declarat al filmului lui Sidney Lumet "Dog Day Afternoon", Spike Lee nu ezita sa-l citeze chiar si prin gura unui personaj, dar se detaseaza de el atunci cand extinde miza interogandu-se asupra lumii de azi. "Omul din interior" e un fel de Turn Babel cu numerosi americani de diverse etnii care canta un fel de oda a neintelegerii. Pentru ca adevaratul vinovat scapa cu fata curata, in vreme ce ostaticii si complicii lui, mascati cu totii, deruteaza eforturile politistilor, vrea sa spuna, dincolo de tema jafului perfect, ca in ramele istoriei de ieri sau de azi unele pacate se prescriu ori se disipeaza in randul comunitatii.
Faptul ca scenaristul a dorit ca in mijlocul filmului sa se afle o gaura de vierme care sa duca direct la Holocaust mi s-a parut neinspirat, pentru ca pare sa dea seama de nevoia expresa de a lega thrillerul de o ancora grava, in conditiile in care ea a fost uzata in atatea filme. Era prea bun filmul pentru a fi introdusa mirodenia moralizatoare. Un alt punct slab e finalul in sertarase, ca si cum realizatorii nu ar fi convenit asupra unui singur sfarsit. In rest, actori bine alesi, fete interesante, cu o mentiune speciala pentru Clive Owen, care e vizibil trei sferturi din rol numai prin posturi, ascuns in spatele mastii si ochelarilor de soare. Nu stiu de ce, dar am impresia ca "The Inside Man" i-a placut lui Sidney Lumet. Un articol de Iulia Blaga
