Ce face un scriitor celebru atunci cand isi pierde mama? Poate ca unii vor reactiona ca Meursault din “Strainul” lui Camus, cu un amestec de indiferenta si nepasare, privind detasat si mirat cum un capitol din viata s-a incheiat definitiv, dar simtind ca persoana plecata pentru totdeauna i-a ramas totusi straina. Se spune ca doliul dureaza doi ani, in vreme ce dragostea ceva mai mult, in jur de trei. Statistic. Pentru unii mai mult, pentru altii mai putini. Pentru cel care a publicat cu ani in urma o alta sfasietoare carte despre moarte si acceptare, “Oscar si Tanti Roz”, faptul ca nu isi va mai intalni niciodata mama este drama prin care va trece asa cum a inteles si a acceptat toate momentele sale fericite sau tragice: prin scris. Evocare, volum de memorii, confesiune si poem in proza de o incantatoare si trista simplitate, cartea este o auto-terapie in fara amintirea si marturia il vor ajuta sa identifice momentele fericite din trecut, in contrapunct cu durerea reala si aparent interminabila din prezent. A fost nevoie de aproximativ doi ani – dar in momentele de criza sau dimpotriva de fericire aproape de beatitudine timpul pare sa dobandeasca noi valori si valente – pentru ca Eric-Emmanuel Schmitt sa poata accepta ceea se s-a intamplat. Acesta este jurnalul acelor zile, saptamani si luni uneori prea lungi, alteori derulandu-se cu viteza unor fotograme derulate pe repede inainte. Probabil ca si daca nu ar fi avut prea multe cunostinte despre psihoterapie aceasta solutie a exorcizarii durerii prin scris i-ar fi venit unui autor publicat si apreciat natural, simplu, organic, si in vreme ce cuvintele sunt transpuse pe pagina, in stilul si maniera care l-au consacrat, dar cu un plus de simplitate si naturalete, si durerea iese odata cu acestea. Trecutul poate sa para idilic, minunat, perfect, mai ales cand cea disparuta a fost o fiinta atat de apropiata. De altfel adesea mintea se apara si selecteaza tocmai acele momente din lunga biografie in doi care au fost minunate. Sau aproape. Prezentul este greu de suportat si inteles, pierderea se face simtita mereu, experienta brutala a mortii, o enigma pe care nicio carte nu a putut pana acum sa o desluseasca, este in permanenta acolo. Si totusi, pe masura ce se strang paginile acestui jurnal, scriitorul reuseste sa transforme un doliu intr-o impresionanta poveste despre viata, dragoste si speranta.
Eric-Emmanuel Schmitt, Jurnalul unei iubiri pierdute, editura Humanitas Fiction, 2021
