JEAN-PAUL SARTRE s-a nascut pe 21 iunie 1905 la Paris, cu o luna peste termen, primind numele de Jean-Paul-Charles-Aymard Sartre. Va fi botezat la Biserica Notre-Dame de Grace din cartierul Passy. 15 luni mai tarziu tatal viitorului scriitor, Jean-Baptiste Sartre murea pe 17 septembrie 1906 in casa parinteasca din Thiviers, din cauza unei enterocolite. Fiul avea sa il descopere in anii copilariei din fotografii, pastrandu-l tot timpul ca pe o figura stranie si chiar inutila pentru universul sau interior, chiar daca avea sa aiba toata viata o anumita nostalgie. Autoritatea paterna, de care era atata nevoie, a fost suplinita de bunicul sau, Charles Schweitzer, profesor de germana, protestant si pedagog, autor de manuale si sustinator al metodei directe de predare a limbilor straine.
Centrul copilariei lui Sartre va fi insa mama sa, Anne-Marie, pe care o va idolatriza si o va iubi mai mult decat pe oricine altcineva. Intreaga familie locuia intr-un imobil de pe rue Mignard, nr 13. Faptul ca era orfan, aflat sub supravegherea plina de duiosie a mamei si ceva mai dura a bunicului, cu o bunica ce parea mai mult o conventie, nu l-a deranjat deloc pe micul Sartre, care povestea ca a profitat la maxim de statutul de privilegiat. Alintat Poulou, avea sa traiasca intre 1906 si 1911 exclusiv in acest univers care il fascina.
Cum trebuia sa respecte regulile casei, in care fiecare juca un rol bine definit, totul sub supravegherea lui Charles, Sartre a invatat repede nu doar se se joace ci si sa isi joace rolul de copil cuminte, dupa cum marturiseste singur in Cuvintele. Fara sa aiba in jurul sau copii de varsta sa cu care sa se joace, Sartre s-a refugiat in singuratea bibliotecii din casa, noua ocupatie ajungand foarte repede sa i se para mult mai interesanta decat orice joc. La varsta de doar patru ani din cauza unei banale raceli ochiul drept ii este afectat ireversibil. Sartre a suferit toata viata de strabism, o afectiune care mai ales in copilarie l-a expus batjocurii colegilor sai.
Mandru de pasiunea proaspat descoperita a nepotului, bunicul i-a permis sa ii rasfoiasca volumele din biblioteca, avand insa grija sa ascunda volumele care ar fi putut parea nepotrivite cu varsta nepotului. Acesta avea sa invete sa citeasca mai mult din intamplare. Invatase aproape pe dinafara celebrul roman Singur pe lume de Hector Malot, din paginile caruia a deprins fara sa-si dea seama literele. Deodata s-a trezit ca stie sa citeasca si ca toata acea biblioteca putea sa ii ofere mult mai mult. Nu era o colectie impresionanta, avand in principal clasici francezi si germani, cateva albume de arta si numeroase cursuri de germana, dar avea ceva mult mai pretios : grandiosul Larousse. In nenumaratele volume ale celebrului dictionar micul Sartre avea sa gaseasca tot ceea ce si-ar fi putut dori sa afle. Petrecea zile intregi intins pe covor rasfoind dictionarul sau citind tot ce ii cadea sub mana.
Aproape de varsta de sapte ani citeste Doamna Bovary, fara sa inteleaga exact despre ce era vorba, apoi, sub indrumarea discreta a bunicului, ii citeste pe Corneille, Rabelais, Voltaire, Hugo, dar ii sunt mai dragi romanele de capa si spada de Zevaco. Este fascinat de Jules Verne, dar si de alti autori ai epocii. Incepe sa scrie primele sale pagini, romane care nu erau decat repovestiri ale aventurilor in benzi desenate pe care le citea in revistele pentru copii ale vremii, cu mici schimbari personale. Obisnuia sa-si condimenteze "cartile" cu descrieri copiate din Larousse, intinse pe paragrafe intregi, texte stiintifice care descriau sec plantele sau animalele exotice, asa cum intalnise la autori ca Jules Verne. Se vedea pe sine ca un erou de legenda care infrange orice pericol. Intrebat ce face, Poulou raspundea preocupat : Cinema. Productiile sale cu titluri ca Pentru un fluture sau Negustorul de banane sau scrisorile in versuri pe care le trimitea familiei starneau entuziasmul mamei, dar erau privite cu o ironie dura de bunic.
Sasiu, slab, bolnavicios, este tinta sarcasmelor bunicului masiv si puternic. La opt ani este inscris la liceul Montaigne din Paris, in clasa a patra, dar este retras imediat, dupa ce intr-o dictare scrie, printre altele, "epurelu salbatec i place cimbrisoru", spre furia bunicului. Din 1911 familia locuieste intr-un apartament situat la etajul cinci al unei cladiri de pe strada Le Goff, numarul 1. Urmeaza primele clase la Scoala comunala din Arcachon, Gironde, apoi din octombrie 1915 este inscris la liceul Henri IV, unde se remarca din toate privintele. Aici il cunoaste si pe Paul Nizan, care va deveni un bun prieten, dar care pe atunci era doar colegul de nazdravanii. Cei doi se distrau in ore, scriind uneori biletele, altadata o anecdota obscena, pentru care Sartre se alegea cu o mustrare.
Din 1914, mai ales din cauza razboiului, Sartre renunta la scris si la carti pentru o lunga perioada. Devine ceva mai sociabil, chiar daca in continuare are perioade in care prefera sa fie singur si linistit. Citeste mai putin, ocupandu-se mai ales de scoala, unde obtine rezultate impresionante.
Pe 26 aprilie 1917 mama se recasatoreste cu Joseph Mancy, inginer de marina, o decizie care il va indeparta in buna masura pe fiu de cea pe care o iubise atat de mult. Sartre se muta alaturi de noul cuplu in orasul La Rochelle, unde se inscrie la liceu, obtinand in continuare note foarte bune. Din cauza urateniei este respins de fete, deprimat, este tinta batjocurii si chiar a batailor colegilor, asa ca invata la randul sau sa se bata, chiar destul de bine. Se insingureaza, invata sa cante la pian, scrie romane de aventuri, isi doreste o schimbare. Speriati de agresivitatea si nefericirea sa, parintii il trimit din nou la liceul din Paris, unde Sartre il reintalneste pe Paul Nizan, alaturi de care il descopera pe Marcel Proust.
In iunie 1921 primeste premiul de excelenta si locul intai la disertatie franceza, fiind in acelasi timp sufletul petrecerilor adolescentine, fiind numit "satir oficial". Isi da bacalaureatul in iunie 1923 si se decide sa se inscrie la Liceul Louis-le Grand, unde trebuia sa urmeze cei doi ani pregatitori pentru Ecole Normale Superieure. Printre colegii sai de clasa se numara viitoare personalitati culturale ca Simone Weil, Maurice Merleau-Ponty, Jean Hippolyte, sau Claude Levi-Strauss.
Pe 15 ianuarie 1923 are loc si debutul scriitorului, la varsta de 18 ani, cu povestirea L'Ange du morbide, publicata in La revue sans titre. Tot aici aveau sa apara si cateva fragmente dintr-un roman al carui manuscris s-a pierdut. In august 1824 se inscrie la Ecole Normale Superieure, unde studiaza cu o inversunare care ii speria pe colegi, dorind sa stie cat mai mult, cat mai repede. Simpatiile sale de stanga il fac sa se apropie de partidul comunist, dar spre deosebire de Nizan prefera sa ramana doar un prieten al acestora.
La varsta de 20 de ani o cunoaste pe Camille, care va fi prima sa legatura serioasa, dar de scurta durata. Spre suprinderea tuturor in 1928 pica examenul de agregatie la proba scrisa.
In anul urmator, in iulie, face cunostinta cu Simone de Beauvoir, pe care o va reboteza Castorul, femeia care ii va sta alaturi, intr-un mod sau altul, pentru toata viata. Cei doi se inscriu din nou la examentul de agregatie, iesind pe primele doua locuri, Sartre fiind marele invingator. Candideaza pentru un post de lector in ... Japonia, dar fara succes. Este recrutat in noiembrie, pentru a fi lasat la vatra in februarie 1931. Perioada de militarie nu il afecteaza prea mult, dar ii ofera timpul pentru a scrie. Din martie capata un post de profesor de filosofie la liceul din Le Havre, oras in care in anii urmatori va tine mai multe conferinte publice, in diverse domenii, primite cu un interes in crestere. In toamna lui 1933 obtine o bursa a Institutului Francez din Berlin, unde descopera fenomenologia lui Husserl.
In paralel incepe sa se implice tot mai mult din punct de vedere politic, participand in iulie 1935 la o demonstratie a Frontului Popular, afirmandu-si astfel public simpatiile pentru stanga. Cum Simone ii prezentase cu putin timp inainte o fosta colega, Olga Kosakiewicz, Sartre incearca un "menage a trois", esuat intr-un scandal imens intre protagonisti. Sartre incearca sa publice romanul Greata la Gallimard, dar cartea este in prima faza respinsa, esec pe care il resimte dureros, ca pe o jignire. Romanul va aparea abia in 1938, titlul "naturalist" fiind impus de Gaston Gallimard, care il inlocuieste astfel pe cel original de Nostalgia. Dupa mai putin de un an, in februarie 1939, acceasi editura publica volumul de nuvele intitulat simplu Zidul, dedicat Olgai Kosakiewicz, spre furia manifestata de Simone de Beauvoir. Volumul este un succes chiar mai mare decat Greata.
Pe 23 mai 1940 moare in razboi, pe campul de lupta, vechiul prieten al scriitorului, Paul Nizan, o pierdere pe care Sartre a depasit-o cu mare greutate. Aflat la randul sau pe front, dar fara sa fi luat parte la vreo lupta, Sartre este luat prizonier si ajunge in lagarul de la Trier, de unde evadeaza curand, nu fara regrete, caci gasiste acolo un colectiv in care se simtea bine. Intors in Franta isi reia postul de profesor la liceul Pasteur si participa la grupul de rezistenta intelectuala Socialism si libertate. Este considerat agent provocator, trecut pe liste negre de comunisti, ceea ce, ciudat, nu ii va slabi atasamentul pentru stanga politica. Se muta la Liceul Condorcet, unde va preda pana in 1944.
Premiera din 1943 a piesei Mustele este intampinata de protestele vehemente ale autoritatilor de ocupatie, iar piesa este retrasa din repertoriu, spre amuzamentul amar al scriitorului. Pe 25 iunie Gallimard publica Fiinta si Neantul. Eseu de ontologie fenomenologica, volum dedicat Castorului, sinteza a peste un deceniu de cercetare filosofica. A fost o lucrare densa si dificila, ignorata practic pret de multi ani, pentru a fi mult mai tarziu receptata si poate niciodata cu adevarat inteleasa. Din 1944 renunta la profesorat pentru a infiinta revista Les Temps modernes, unde va fi redactor sef. In aceeasi perioada publica mai multe articole critice la adresa lui Camus, care devine dintr-un coleg de generatie marele sau rival, ciocnirile mediatice dintre cei doi fiind viu comentate. Colaboreaza la publicatiile Les Lettres Francaises si Combat, ambele publicatii clandestine.
Dupa incheierea razboiului Sartre si-a castigat celebritatea ca autor, asa cum isi dorise tot timpul. A refuzat Legiunea de Onoare, oferita de guvernul francez, fara prea multe explicatii. Cand in 1951 are loc premiera piesei Diavolul si bunul Dumnezeu cercurile catolice reactioneaza violent, iar operele autorului vor fi puse la index de puternica Biserica Catolica, un conflict care l-a incantat pe Sartre si pe care acesta l-a amplificat cat a putut.
La inceputul anilor '50 si Simone a observat sa Sartre incepuse sa se schimbe, implicandu-se tot mai mult in viata politica. Dupa ce il recitise pe Marx pret de aproape un an, Sartre devine cel putin teoretic un inversunat sustinator al comunismului - desi avea sa denunte Gulagul, alaturi de Merleau-Ponty, fara ca aceasta sa ii schimbe ideile.
In 1953 isi reafirma credinta politica prin brosura Comunistii si pacea, primita cu satisfactie de cei de stanga si cu furie de conservatori, semneaza un manifest impotriva razboiului rece, protesteaza impotriva executiei sotilor Rosenberg. Calatoreste in URSS si apoi in China, in 1955. Va ajunge in Rusia sovietica de alte doua ori, fiind primit si de Hrusciov.
Este numit vicepresedinte al Asociatiei Franta-URSS. Avea sa paraseasca Asociatia in 1956, cand trupele sovietice reprima in forta Revolutia Ungara. Dezgustat de tot ce tinea de URSS isi indreapta atentia spre razboiul din Algeria, aparandu-i, asa cum era de asteptat, pe arabi. Denunta incalcarile drepturilor omului comise de Franta in timpul razboiului si mai ales torturile carora le cazusera victime algerienii, il ataca dur pe De Gaulle si in final viziteaza alaturi de Simone Cuba, unde se intalneste cu Fidel Castro si Che Guevara si Iugoslavia, unde il intalneste pe Tito. Viziteaza apoi Polonia si Cehoslovacia, sustine mai multe conferinte publice si intr-un gest fara precedent refuza premul Nobel pentru Literatura, declarand ca nu vrea sa devina o institutie.
In 1966, s-a alaturat Comisiei pentru Crime de Razboi, organizata la Stockholm de Bertrand Russel, comisie pe care avea ulterior sa o prezideze. A sustinut o serie de conferinte in Japonia si apoi in Egipt, unde s-a intalnit cu Nasser si a vizitat mai multe tabere de refugiati. A ajuns apoi in Israel, ca o dovada a afectiunii care il lega de poporul evreu.
In ultima parte a vietii implicarea sa politica s-a confundat ca intensitate si timp cu activitatea sa literara si stiintifica. In 1968 sustine public miscarile studentesti din Franta, iar studentii il proclama un adevarat lider spiritual, ajungand sa imprime tricouri cu chipul lui, pe care le poarta plini de mandrie. Acuza Partidul Comunist ca a tradat revolutia din mai, condamna URSS pentru interventia in Cehoslovacia, coordoneaza publicarea mai multor materiale de stanga.
Cu toata energia de care dadea dovada, starea sa de sanatate se deteriora tot mai repede. Suferise deja doua infarcturi, unul in 1971, altul in 1973. Isi pierde treptat vederea, care si inainte nu fusese prea buna. Incapabil sa mai citeasca apeleaza la prieteni, care ii citesc articolele si cartile care il interesau. Incepe sa inregistreze o serie de dialoguri autobiografice cu Castorul. Continua sa publice, desi lucreaza tot mai greu.
In 1971 apar primele doua volume din amplul studiu Idiotul familiei : Gustave Flaubert, intre 1821-1857. Volumul trei apare in 1972, in timp ce volumele patru si cinci raman in stadiul de proiect. Tot mai bolnav, nu mai poate decat sa faca declaratii de principiu, fara a se mai implica direct in actiunile stangii.
Sprijina Israelul in 1973, cu ocazia Razboiului de Yom Kippur, ceea ce va determina Universitatea din Ierusalim sa ii decerneze un doctorat onorific. In 1977 cere Israelului sa negocieze cu presedintele egiptean calatoreste in Israel, in pofida sfaturilor medicilor, pentru a ajuta procesul de pace. In 1979 va participa la o conferinta israeliano-palestiniana, chiar daca este tot mai bolnav.
Pe 20 martie 1980 este spitalizat, cu diagnosticul de edem pulmonar. Intra in coma pe 13 aprilie si cu toate eforturile medicilor moare doua zile mai tarziu.
