1. Photographic – Speak and Spell (1981)
Compus in mare masura de Vince Clarke (acesta va parasi in scurt trupa si va forma ulterior Yazoo, mai tarziu Erasure) si surprinzator de diferit de albumele de mai tarziu, primul disc de studio Depeche Mode era lansat in toamna lui 1981. Si includea primul mare succes, “Just Can’t Get Enough”, o piesa optimista, nostima si plina de vitalitate, si din fericire pentru cei patru si cronicile au fost pozitive, chiar daca nu entuziaste. O versiune a piesei “Photographic” fusese deja lansata pe compilatia “Some Bizarre Album”, lansata la inceputul anului, si fanii vor putea auzi ani buni cantecul in concerte.
2. See You – A Broken Frame (1982)
Dupa despartirea de Vince Clarke cel care devine noul textier si compozitor pentru DM este Martin Gore, muzica devine mai intunecata si melancolica, imaginea mai sumbra, versurile adesea mai triste, in vreme ce si coperta noului album de studio (realizata de Brian Griffin, care mai lucrase pentru formatie) este stranie. Prefigurand stilul de mai tarziu, este albumul care a adus in fata fanilor o alta trupa, careia i se va alatura in curand si Alan Wilder, initial angajat doar pentru concerte. Iar “See You”, al patrulea single din istoria DM, o piesa romantica si insotit de un videoclip in ton cu epoca, de care trupa isi va dori ulterior sa uite, a fost si un succes comercial.
3. Everything Counts - Construction Time Again (1983)
Odata cu “adoptarea” oficiala a lui Alan Wilder, a carui influenta se va face simtita tot mai mult, apare si un nou album, mai experimental si cu influente in care criticii aveau sa recunoasca elemente industrial, dar si texte pe teme politice si sociale, diferite de povestile de dragoste sau piesele vesele, ritmate, din trecut. Pe masura ce trupa castiga si mai multa experienta pe scena, iar lista pieselor se schimba tot timpul, noul single “Everything Counts” va ramane pentru multa vreme o prezenta in concerte, inclusiv la jumatatea anilor 2000.
4. Blasphemous Rumours – Some Great Reward (1984)
Lansand cate un album pe an, Depeche Mode reuseste sa isi surprinda din nou fanilor cu (poate) primul lor disc in care pare ca au gasit nu doar formula potrivita, dar stilul intunecat care le va aduce o imensa popularitate in anii urmatori. Promovat de doua piese single care au facut istorie in epoca, “People Are People” si “Master and Servant” sau balada cu sumbre implicatii “Somebody”, cantata de Martin Gore, a fost nu doar cel mai bun album de pana atunci, dar a fost si promovat printr-un lung turneu, care demonstra ca in sfarsit cei patru stiau in ce directie vor sa mearga. Iar plecarea lui Vince Clarke si venirea lui Alan Wilder fusesera doua fericite evenimente. Insa o piesa ca “Blasphemous Rumours”, care a starnit comentarii si tensiuni, era doar un prim pas intr-o noua directie.
5. Black Celebration – Black Celebration (1986)
Nu putini au fost fanii care i-au descoperit odata cu acest album sau cei pentru care a fost si a ramas cel mai bun, chiar peste “Violator”, sau in orice caz unul dintre cele definitorii pentru ce insemna formatia in anii 80. Intunecat, melancolic, trist, noul stil era sustinut si de imaginea pe scena sau in fotografiile de presa, interviurile adesea surprinzatoare, videoclipuri si concerte care le adusesera noi si noi fani mai ales in Europa si America, dar si destule controverse. Va fi si prima data cand vor colabora cu Anton Corbijn (pentru videoclipul piesei “A Question of Time”), si influenta acestuia va fi decisiva in viitor pentru evolutia Depeche Mode. Daca in trecut fusesera priviti ca o curiozitate sau una dintre formatiile perfecte pentru paginile revistelor dedicate adolescentilor, cu melodii romantice si povesti naive, lucrurile si mai ales opiniile criticilor se schimbau cu rapiditate.
6. Never Let Me Down Again – Music for the Masses (1987)
Cu piese ca “Strangelove”, “Little 15”, “Behind the Wheel”, “The Things You Said” sau “Never Let Me Down Again”, una dintre cele mai populare din istoria de peste patru decenii a formatiei si care a fost de atunci mereu prezenta in concerte, era albumul cu un titlu putin ironic. Dupa ce li se sugerase ca este momentul sa faca o muzica mult mai comerciala, cei patru continua evolutia de pe “Some Great Reward” si “Black Celebration”, iar noul disc este sustinut printr-o serie de concerte care starnesc o veritabila isterie. Concertul din 18 iunie 1988 de pe Rose Bowl, Pasadena (SUA) sta la baza unui documentar realizat de veteranul D.A. Pennebaker, si chiar daca modelul narativ nu a fost poate cel mai inspirat, este o buna dovada a nivelului de popularitate la care ajunsese formatia.
7. Personal Jesus - Violator (1990)
Dupa precedentele albume fanii si criticii se asteptau fie la cel mai bun disc DM, fie la un esec urmat de despartirea trupei, si totusi rezultatul a fost probabil cel mai reusit album Depeche Mode si unul care a marcat muzica anilor 90. “Personal Jesus” a fost un alt single care a cucerit topurile si fanii, a provocat discurii si scandaluri, devenind repede o piesa clasica. Nu intamplator peste ani insusi Johnny Cash avea sa cante propria sa versiune, care va aduce sau readuce trupa in atentia unui alt tip de public. Cu piese ca “Enjoy the Silence”, “Halo” sau “World in my Eyes”, care ajunsesera sa fie familiare tuturor, nu doar fanilor, promovate si prin videoclipuri difuzate din nou si din nou, a fost si marele succes comercial pe care il asteptau cei patru.
8. In Your Room – Songs of Faith and Devotion (1993)
Odata cu aparitia albumului cu numarul opt, promovat initial cu un single total diferit de cele din trecut, “I Feel You”, socul publicului a fost imens. David Gahan avea parul lung si parea potrivit pentru o trupa grunge sau rock, influentele de gen erau puternice, simbolurile, elementele si trimiterile religioase omniprezente, iar Depeche Mode parea ca se reinventase, rupandu-se radical de sunetul si imaginea din anii 80. Sustinut de un turneu ce parea interminabil, cu 158 de concerte care i-au adus in 27 de tari, se parea ca membrii formatiei si-au regasit o noua energie, vizibila de fiecare data pe scena. Ceea ce publicul nu stia era ca tensiunile ajunsesera la apogeu, David Gahan se lupta cu dependenta de heroina si cocaina, dar si cu o puternica depresie, iar finalul era foarte aproape.
9. It’s No Good – Ultra (1997)
Dupa Violator si SOFD totul trebuia sa fie perfect pentru Depeche Mode, dar “Ultra” a fost albumul care probabil trebuia sa fie si ultimul. Alan Wilder parasise formatia, dezamagit de tensiunile dintre cei patru si de felul in care fusese tratat. David Gahan participa rar la sesiunile de inregistrari, si dupa o tentativa de sinucidere si o supradoza care ii oprise inima pentru doua minute avea in sfarsit sa se interneze pentru dezintoxicare. Martin Gore si Andrew Fletcher incercau sa continue, noile piese erau mult mai experimentale si mai deschise influentelor, tot mai departe de discurile precedente, insa era clar ca se pierduse ceva. Si va urma fie un previzibil final (nu putini fani se vor indeparta atunci de formatie, dezamagiti de noul sunet), fie o radicala schimbare in anii 2000.
10. Dream On - Exciter (2001)
Al doilea album inregistrat in formula de trio, cu un David Gahan care in sfarsit isi depasise dependenta si regasise forta si placerea de a canta, “Exciter” a fost o revenire in topuri si a avut parte de cronici relativ pozitive, dar departe de stralucirea din trecut. Depeche Mode rezistase, trecuse de o noua criza si ii pastra pe cei trei membri fondatori, insa parea ca nu isi mai gasea directia intr-o industrie muzicala in continua schimbare, dar din fericire seria de noi concerte, precum si adoptarea de influente ce mergeau de la blues la funk si chiar progresiv, desi nu tocmai pe placul celor care preferau anii 80, a fost in favoarea formatiei. Poate nu un disc la fel de bun, dar cel putin un nou capitol.
11. Precious – Playing the Angel (2005)
O balada confesiva scrisa de acelasi Martin Gore si inspirata de trauma divortului prin care trecea, “Precious” avea sa fie unul dintre noile single-uri de pe mult asteptatul nou album DM, pentru care Dave Gahan scria pentru prima data si cateva texte. Un succes comercial care i-a adus din nou pe primele locuri in topuri in mai multe tari, cronici bune si chiar entuziaste, dar si o noua generatie de fani care ii descoperea cu un nou sunet, o imagine radical schimbata fata de fotografiile si clipurile din anii 80, dar si cu decenii de experienta in spate, “Playing the Angel” avea sa demonstreze ca o formatie care incepuse in 1981 mai avea inca forta sa cante. Marele avantaj era ca la fel ca in urma cu multi ani cei trei stiau in continuare sa isi cucereasca publicul odata cu fiecare concert, chiar si pe cei care nu erau fani. Insa puteau sa devina.
12. Wrong – Sounds of the Universe (2009)
Un nou album, un nou turneu, patru piese lansate sub forma de single (doua dintre ele pe acelasi disc) si o continuare a stilului si sunetului de pe precendentul “Playing the Angel”. Primul pentru care Gahan si scrie piese, in paralel cu primul sau album solo, dar si unul pentru care sesiunile de inregistrari, altadata dificile si tensionate, sunt surprinzator de prolifice, unele cantece fiind lansate ulterior intr-o versiune extinsa a discului. Parea ca Depeche Mode depasise momentele critice (desi in continuare fanii mai vechi sperau intr-o revenire a lui Alan Wilder), concertele erau adesea sold-out, si nu era vorba doar de nostalgie, ci de o formatie care se adaptase si se reinventase. Si a fost prima data cand trupa a profitat din plin de social media si online, postand frecvent videoclipuri din studio, interviuri sau mesaje pentru fani.
13. Broken – Delta Machine (2013)
Dupa decenii de la aparitia primului album, mai multe momente in care trupa a fost la un pas de despartire, tensiuni, turnee epuizante, videoclipuri, fani devotati si admiratori care aveau sa ramana la albumele mai vechi, nemultumiti de noul stil Depeche Mode, aparea discul de studio cu numarul 13, cu trei single-uri lansate si un nou turneu de succes. Din nou Gahan era autorul sau coautorul unor cantece, in paralel cu o cariera solo de succes, si se parea ca in sfarsit cei trei gasisera din nou locul potrivit pe piata muzicala. Poate ca nu mai sunau si nici nu mai aratau ca in perioada Violator sau Music for the Masses, insa se numarau printre putinele trupe ale genului cu atat de mult succes comercial si cu o longevitate de invidiat.
14. Going Backwards – Spirit (2017)
Un alt disc de studio care a polarizat fanii si critici, opiniile penduland intre extreme, de la entuziasm la crunta dezamagire (nu doar pentru calitatea pieselor dar si pentru accentele de protest politic, nu tocmai noi pentru Depeche Mode), “Spirit” a fost cu siguranta unul dintre cele mai asteptate discuri ale anului. Vazut de cei trei ca un protest deschis fata de situatia politica internationala si promovat, din nou, printr-un turneu care s-a bucurat de succes, demonstrand ca formatia parea in continuare sa se simta mai bine pe scena decat in studio, a fost inca un album Depeche Mode. Dar nu unul revolutionar sau radical diferit de cele aparute incepand din anii 2000, insa suficient de lucrat si de matur pentru a multumi critica. Si o parte dintre fani.
15. Ghosts Again – Memento Mori (2023)
Pe 26 mai 2022 Andrew Fletcher, membru fondator al trupei si cel care se ocupa de multe dintre aspectele financiare si de promovare, factorul de echilibru in perioadele bune si mai putin bune, murea pe neasteptate din cauza unei afectiuni cardiace. Pandemia tinuse trupa departe de studio si cu atat mai mult de scena, si fara Fletcher intrebarea era daca mai are rost sa continue in formula de duo. Dupa ezitari, Martin Gore si David Gahan aveau sa intre in studio si sa inregistreze al 15-lea album Depeche Mode, recent lansat si purtand titlul mai mult decat potrivit “Memento Mori”. Cu un prim single, insotit de un video alb-negru, si un viitor turneu deja anuntat care ii va aduce din nou si in Romania.
