Interviu oferit in exclusivitate pentru Artline cu George Ivascu

Reporter Artline : Aveti un doctorat intr-un domeniu cel putin ciudat, logica absurdului. Cum ati ales o asemenea specializare si ce inseamna de fapt ?Goerge Ivascu : In primul rand pentru ca pe mine absurdul ma tenteaza, din cauza faptului ca filosofii existentialisti, mai ales filosofia moderna, vorbesc foarte mult despre conditia umana. Conditie umana care inseamna natura duala a omului. Chiar fiziologic vorbind noi ne nastem astfel, nu, respiratia este inspiratie - expiratie, bataile inimii, aproape zi-noapte, tot timpul noi, vis-realitate. Si de aici, de la aceasta coordonata intr-un fel, teatrul ce este ? Teatrul este un fel de a visa in realitate, pentru ca in fond si la urma urmei e o poveste, care se petrece sub ochii tai, in care conditia ta se schimba. Nu mai esti cel care ai o sotie sau esti divortat sau, ma rog, ai probleme pe acasa sau una-alta, ci esti pus in situatia de a fi printul Danemarcei. Esti Hamlet. Si atunci problema ta e ca te pui intr-o realitate virtuala. De fapt, eu cred ca teatrul e stramosul computerului prin realitatea virtuala pe care o reprezinta, numai ca se face cu oameni, oamenii fiind acolo. Si iata ca in aceasta conditie continua, absurdul nu inseamna de neinteles, absurdul este paradoxul in care traim zilnic. Paradoxul. Dovada : te trezesti la ora opt si zici "Doamne, ce zi proasta sau ce zi minunata" si nu stii la ora doua ce se intampla cu tine. Evenimentele vin peste noi fara ca tu sa le poti controla. Deci esti pus tot timpul in conditia de a nu cunoaste ceea ce urmeaza, de a fi intr-o situatie absurda. Pentru ca n-ai plecat la nunta ca sa ajungi la spital, si totusi se intampla, nu te-ai suit in masina ca sa ai un accident si totusi se intampla. Si asa mai departe. Nu te-ai casatorit ca sa ajungi la divort, si totusi se intampla. Si asa mai departe. Nu te-ai dus la serviciu ca sa te certi cu seful, si totusi se intampla. Si asa mai departe. Iata ca aceasta conditie este zilnica. E cotidianul la care daca am fi atenti, nu in masura in care noi fiind implicati de enervam si asa se nasc sentimentele : ne enervam, plangem, radem, noi fiind implicati. Dar daca ne-am detasa ne-am da seama ca in fond momentul acela in care te-ai enervat nu-si avea sensul, iti zici dupa aceea. Un alt aspect apropo de absurd este ca noi suntem intr-o permanenta relatie psihologica - asa se imbina lucrarea de altfel - intr-o relatie psihologica de genul - Noi mai vorbim cu cineva, suntem intr-un continuu dialog, noi cu noi, eul nostru. Nu vreau sa dezvolt foarte mult despre doctorat pentru ca e o carte care urmeaza sa apara si astfel sa finalizez pasii. E pasul final de a fi terminat doctoratul. Dar trebuie sa o public si acuma e la tiparitura. Dar ideea mi-a venit ca orice eveniment care ni se intampla - a se vedea nunta, cei mai obositi sunt mirii, sunt cei mai stresati si asa mai departe. De aici exista o logica a fiecarui eveniment. De asta analizez in diverse momente ale spectacolului momentele de ilogic. Si in Hamlet este o logica a absurdului : el nu vrea sa-l ucida pe Polonius, el n-a venit de la facultate - pentru ca asta e, el este un student care vine de la facultate si afla ca taica-su e mort. N-a vrut sa i se intample chestia asta. Este pus intr-o conditie absurda pentru ca asta inseamna filosofia existentialista - conditia umana in raport cu, nu stiu, si cu divinul, si cu atipicul, depinde in ce crezi. Iar ideea mi-a venit din faptul ca absurdul s-a nascut in Romania. Da, Urmuz, Eugen Ionescu, Caragiale, toti sunt, sa-i zicem, autori absurzi. Ca sa nu mai vorbim de Cioran, apropo de filosofie. Avem si noi in sfarsit o avere culturala mareata. Absurdul, deci fenomenul teatrului absurd, sau al poeziei prin dadaism si asa mai departe, s-a nascut aici, in Romania. Si deocamdata nu este inlocuit de nimic, din fericire. Ar trebui sa fim foarte atenti. Atunci intr-un fel intr-unul din capitole atrag atentia asupra faptului ca de la Caragiale incoace, a se vedea ca el are acolo celebrul monolog al lui Pristanda, in care el spune am facut aia, am facut aia, am facut aia. Si ? Si tot degeaba. E foarte romaneasca si foarte absurda in acelasi timp. Sau particula "de". Coana Joitica, zice el, tocmai coana Joitica, care, de - ne-am fi asteptat la o protectie. Si asa mai departe. De Ionescu nici nu mai vorbim, de Cioran iarasi nu mai e cazul, de Matei Visniec care acuma e la foarte mare pretuire in tot ce inseamna teatru european.R.A. - Dar aceasta idee a logicii absurdului ar putea fi contrazisa de existenta unui destin imuabil ? Totul se petrece cum se petrece, nu avem absolut nici o libertate.G.I. - Ba da, avem libertatea de a alege.R.A. - Si daca nu am avea-o ? Daca pur si simplu jucam ca pe scena ? G.I. - Daca nu am avea-o am fi, ca sa citez, pe culmile disperarii. Si mai exista un logician extraordinar, Stefan Lupascu, tot roman, care exact vorbeste de o logica a dinamicii, deci tot ce inseamna viu are o logica absurda. A se vedea ca in electrocardiograme constanta este moartea. Deci daca n-ar fi fluctuatiile astea, am fi morti. Drept care, ideal, sigur ca orice om cauta constanta, dar de fapt s-ar plictisi. De asta cred in libertatea de a alege. Si tot timpul ai de ales daca sa o iei la stanga sau la dreapta. Si poate asta e si frumos. Poate ca asta, din nefericire, creeaza conditia, iarasi umana, unii invingatori, altii perdanti. Poate din cauza faptului ca ai optat la stanga cand nu trebuia, n-ai fost in pas cu timpul. Si apoi exista aceasta relatie continua a noastra cu timpul, de asta cautam sa facem ceva. Intr-un fel subconstient dorim sa ramana acolo o fantana, un copac sadit de noi, intr-un fel sau altul. Si acest lucru pe care il facem intra tot in paradisul pierdut pe care noi il tot cautam, nu, paradisul terestru de unde am fost alungati catre moarte ca pedeapsa, cautand nemurirea aici. Intr-un fel sau altul, printr-o opera de arta, prin faptul ca iti construiesti o casa, ca faci un interviu de genul asta, vrei sa lasi ceva. Vrei ca existenta ta sa nu fi trecut in mod constant. Atunci toate optiunile astea te fac in cautarea notiunii de fericire sa fii si nefericit. E paradoxul zborului : ca sa se inalte, pasarea trebuie sa se lase in cadere libera. Se lasa si se impinge, e firesc. R.A. - De ce ati ales teatrul ? Cum a debutat aceasta pasiune, cine v-a influentat ?G.I. - Nu m-a influentat nimeni. Eram in momentul ala de criza a fiecarui adolescent cand esti intrebat ce vrei sa te faci, la ce liceu dai. Si stand eu de unul singur, ma tot gandeam : daca as da la chestia aia as deveni arhitect. Daca as fi arhitect as face aia, o casa. Da, dar cum as mobila-o. M-as face director de intreprindere. Nu poti sa te faci director, dar ma rog, copil fiind. Nu exista nici o profesie in care sa faci cat mai multe ? Si cred ca aici a fost sansa ingerasului la care ma rugam in fiecare seara. A fost sansa de a-mi spune : actoria. Acolo poti fi si rege, si cersetor si director si functionar si doctor si de toate. Si mi s-a parut conceptual foarte justa optiunea. Dupa care am mai descoperit un lucru esential : ce sansa ai ca intr-o unica existenta, de cat iti da D-zeu s-o parcurgi pe aici prin lumea asta, sansa de a avea mai multe existente, sansa de a fi, de a fi si indragostit, de a fi si tradat, lucruri pe care noi nu le dorim, de a si muri pentru o clipa. Cel mai greu pentru mine a fost momentul cand a trebuit sa mor pe scena. Ziceam cum fac eu sa devina credibil, ca lumea stie ca e la teatru. E foarte interesant. George Vraca spunea pe patul de moarte "Ce pacat ca mor. Abia acum as sti sa le arat oamenilor ce inseamna a muri, nu cum am jucat eu pana acum." E frumos. Cochetezi cu sentimentele umane. De aceea lumea spune ca teatrul e o minciuna, nu-i adevarat. Teatrul e o conventie. E adevarat ca tu nu il omori pe ala, ca nu aia, nu aia, dar sentimentele sunt reale. Sentimentul de a iubi pe scena, chiar daca tu nu ai nici o legatura cu partenera ta, pentru ca e o colega. Dar ea joaca Julieta si tu esti Romeo. Trebuie sa o iubesti ca sa fii convingator. Asta nu inseamna ca pleci cu ea acasa, Doamne fereste, dar oricum nu o omori pe Desdemona. Dar sentimentul care se intampla cu tine e acela real de a iubi. Si e un consum foarte placut, e, ce spuneam, ca in vis. Dovada ca din somn te trezesti transpirat sau angoasat si zici "Nu stiu ce-am visat, dar am o zi tare tampita." Tocmai pentru ca traiesti din plin sentimentele alea. R.A. - Si tot acest joc al personalitatilor duce la o eliberare, o cunoastere a sinelui ? Sau dimpotriva ?G.I. - Exact. E ca forta diamantului. Fiecare fata a diamantului te face mult mai sigur, te consolideaza, te face mult mai puternic. Diamantul nu numai ca este pretios, este si foarte solid. De aceea se intampla si cu actorul acelasi lucru. Pus in diverse situatii pe care nu le-ai trait sau nu ti-ai dorit sa le traiesti, experimentand cu sufletul chestiunea asta si cu mintea, ajungi usor sa te intelegi. Ajungi foarte usor sa te intelegi. Si primul proces pe care-l fac si cu studentii e de autocunoastere. Deci daca tu nu-ti cunosti propriile tale sentimente, de la a iubi la a uri, de la a fi generos la a fi egoist, n-ai cum sa joci "Avarul". Dar din experienta "Avarului" inveti ceva. Si asa mai departe. Evident este un proces de autocunoastere. Eu cred ca daca omul ar avea sansa pe care o am eu ca actor sa traiasca in aceasta existenta mai multe intamplari din plin, cred ca ar fi mult mai intelept. Cred ca de aici si presupunerea ca traim mai multe existente, ca ne tot intoarcem. Ne ducem, ne intoarcem. Probabil ca spiritul are nevoie de mai multe experiente pentru a se innobila, ce spuneam, ca diamantul. Numai ca profesia iti da aceasta sansa, de a cerceta cu mintea si cu sufletul anumite conditii umane. N-am avut sansa sa ma nasc print, dar sunt convins ca jucand Hamlet invat ceva sau mai aflu ceva despre mine.R.A. - Cum au fost anii de studentie la ATF ? Ati legat prietenii, au existat adversitati ?G.I. - Nu, din fericire am prins un moment al Revolutiei in facultate, si in toata confuzia sociala de atunci solidaritatea era foarte mare. Atunci. Vorbesc de 89, cand eram in facultate. Si pot spune nu ca am legat prietenii cu colegii mei - dovada ca unuia din ei ii sunt si nas copilului, pe care il cheama ca pe mine, George. Trebuia sa-l cheme Vladimir, pana la urma a ramas George Victor, pentru ca n-a vrut doamna doctor, Vladimir a zis ca e un nume prea rusesc si avea probleme cu raionul V.I. Stalin. Drept care chiar s-au legat prietenii reale pentru ca in aceasta profesie cand se creeaza o prietenie apai ea este solida, tocmai pentru ca totul este foarte - Nimeni nu-ti poate garanta nimic. Succesul nu ti-l poate garanta nimeni. Nu poti sa spui, da, tu, cand iesi din facultate sigur o sa fii un actor de succes. Nu ti-l poate garanta decat propria ta munca, propria ta cautare, si mai ales propria ta sansa. Si atunci de asta noi am fost destul de intelepti noi ca si colegi. Pentru ca ne-am dat seama ca fiecare oricum alearga pe culoarul lui si viata este o cursa cu obstacole, fiecare si le depaseste in felul lui. Si numarul de obstacole te face sa fii, nu stiu, putin mai aproape de sosire. R.A. - Exista roluri pe care ati refuza sa le interpretati ? Si daca exista, de ce ?G.I. - Da, exista din foarte multe motive. Unu, ca un anumit rol a venit intr-un anumit moment cand nu faceam decat sa ma repet eu ca mijloace actoricesti, nu faceam decat sa spun publicului acelasi lucru, decat cu alte vorbe si atunci nu m-a interesat. Dar cel mai adesea am refuzat roluri in care trebuia sa fiu vulgar. Iar eu cred ca in arta vulgaritatea nu are ce cauta. Cand ma refer la vulgaritate nu ma refer in sensul popular al cuvantului, ci ma refer chiar in sensul de optiune estetica. Atata timp cat pe scena injuri sau trebuie sa injuri sau faci ceea ce intalnesti la orice pas, cand incepi sa te intreci cu jurnalele de stiri, n-are sens. Omul cred ca vine la teatrul dintr-o cu totul alta nevoie, dintr-o nevoie de comunicare, dintr-o nevoie de a afla mai mult despre om, nu numai ca e doar etichetat ca fiind dom director. Vrea sa il vada pe dom director si in conditia in care se indragosteste. R.A. - Ce reprezinta scena pentru actorul George Ivascu ? G.I. - Scena reprezinta locul meu de libertate, ca vorbeam de libertate. Pentru ca am sansa imensa de a urca pe scena. Nu stiu, prin ceea ce mi se intampla pe scena datorita rolurilor chiar sa, pentru o ora sau doua, sa traiesc o alta existenta. Si atunci faptul ca pentru doua ore sunt, nu stiu, printul Hamlet care e in Danemarca sau - tot fac apel la Hamlet ca fiind cel mai cunoscut. Nu-mi doresc sa joc Hamlet, in ciuda parerii ca orice actor si-ar dori sa fie Hamlet, nu. Dar pentru doua ore nu mai sunt in timpul real. Sunt intr-o alta epoca, un alt timp, un alt spatiu, in alte coordonate. Si atunci e minunat sa stii ca pentru doua ore e ca o masina a timpului. Esti intr-un alt spatiu, intr-o alta poveste decat propria ta poveste, e un spatiu de evadare. Si e minunat ca timp de o ora jumatate, doua, cat dureaza spectacolul, sa nu mai ai legatura cu problemele tale, cu problemele spatiului in care traiesti, ale lumii, sa fii intr-o alta lume. E o evadare.R.A. - Cum reusiti sa evitati monotonia repetarii aceluiasi rol, pret de mai multe reprezentatii ? Exista o monotonie, un anumit automatism ?G.I. - Nu, exista doar faptul ca spui aceleasi vorbe, faptul ca e aceeasi situatie scenica, aceleasi actiuni fizice pe care le faci, dar trairea este tot timpul diferita. Pentru ca este adevarat ca trebuie sa spui in rol "te iubesc", e adevarat. Numai ca te iubesc-ul de astazi nu are nici o legatura cu te iubesc-ul de maine. Nici tu ca persoana particulara cand ii spui iubitei te iubesc n-o spui la fel. Chiar daca ii spui si astazi, ii dai si maine telefon sau ii spui in fiecare zi. Totdeauna el este motivat de o alta traire intima si e o alchimie pe care n-o poti controla. Tocmai aici este si mirajul scenei, pentru ca niciodata daca vii sa vezi acelasi spectacol dar la alta reprezentatie o sa vezi ca actorul este ceva mai nervos daca avea o scena de nervozitate. Astazi a fost ceva mai nervos decat data trecuta. Totdeauna exista o alta alchimie, dar tot nervos, ca asa ii cere situatia, sa se infurie. Bun. Dar parca nu, cand l-am vazut eu data trecuta era mai bine. Am auzit deseori spectatori spunand, e, eu cand l-am vazut era mai bine. Acuma parca n-a fost la fel ca data trecuta. Sau astazi a fost mai bine. De asta in spectacolul pe care le joc de foarte multa vreme impreuna cu Horatiu Malaele "Podul" veneau studentii la fiecare reprezentatie pentru ca noi si improvizam si atunci veneau sa vada ce se intampla. Era intotdeauna alta traire, chiar si alte vorbe, pentru ca noi tot timpul improvizam.R.A. - Care au fost principalele obstacole la inceputul carierei ?G.I. - La inceputul carierei principalul obstacol a fost ca sunt mic de statura. Dar m-am linistit intre timp, a devenit un gen. Ba mai mult, in gluma spunea un profesor : sa nu mai cresti, ca-ti strici genul. Sigur ca asta a fost un obstacol. De asta am dat de trei ori la facultate. Bine, pe vremea aia era un singur loc, erau doua locuri, in acel an a fost chiar un singur loc. Atunci a intrat Florinel Piersic si pe merit, l-am si felicitat pentru chestia asta. El este un actor exceptional, suntem colegi de varsta, nu de generatie pentru ca el a intrat mai devreme, dar foarte buni prieteni. Si asta spuneam ca era tot timpul chestia asta - ce ne facem cu el, ca are un chip de june prim pe corp de comic, ca sunt mic de statura. Dar m-am linistit, atata vreme cat am aflat intre timp ca si Pacino, si o groaza de altii sunt in zona asta. Tocmai ce am incheiat filmarile pentru un post de televiziune german, ZDF, care lucreaza cu Discovery, unde am jucat Goethe. Chiar nemtii m-au ales, nu de altceva dar se pare ca si el avea tot 1.65 ca si mine. Sau io ca si el, mai corect, sa pastram proportiile.R.A. - Cum a fost sa-l jucati pe Goethe ? A fost o apropiere sufleteasca ?G.I.- Sufleteasca nu are cum dintr-un singur motiv : nu avem aceeasi poveste a vietii. Dar tocmai asta e minunat. Iata de ce e frumoasa scena, de ce e frumoasa actoria, pentru ca iata, citesti Goethe si ce frumos este sa ai sansa sa si fii, pentru o ora cat dureaza filmul si pentru cateva zile cat dureaza filmarile. Si nu numai. Dovada ca am fost destul de multe si atunci. Am fost si Robespierre pentru Discovery, Revolutia franceza vazuta din perspectiva lui Robespierre si e interesant. Deci nu pot spune ca te plictisesti vreodata in profesia asta. E ca viata. R.A. - Cum a fost debutul in rolul lui Cracanel din "D’ale carnavalului" ?G.I.- Aici am debutat, pe scena Teatrului de Comedie, de care ma leaga foarte multe. A fost foarte dificil pentru ca era pentru prima oara cand un tanar, de foarte multa vreme, de prin anii 50, cand maestrul Sica Alexandrescu impusese marile spectacole cu Birlic, cu Giugaru si asa mai departe, erau actorii distribuiti la varsta personajului, a se vedea Cracanel, in cazul asta. Era pentru prima oara dupa premiera absoluta, pentru ca la premiera absoluta a spectacolului "D’ale carnavalului" Cracanel a fost jucat de un tanar. Dupa care a fost jucat tot timpul de actori mai in varsta Si dupa atatia ani era prima oara cand juca un tanar din nou Cracanel, rolul unui batran deja intrat in mecanismul, in prejudecata sa-i zic mai degraba a publicului si a regizorilor de a fi distribuit tot timpul un actor mai in varsta. Deci asta a fost primul lucru, a fost foarte dificil de a demonstra ca poate fi jucat de un tanar dupa foarte mult timp In al doilea rand exista multe cronici pe tema asta in care au considerat ca era un moment antologic in spectacol. Vi-l pot divulga acuma, nu mai joc din pacate spectacolul. De ce Pampon il cauta pe asta tot timpul, de ce sta la vorba si nu-l bate, ca d-aia il cauta, sa-i dea patru palme. Si mi-am amintit de un episod din armata, ce bine ca ca am facut armata, cand aveam un coleg care saracul era afon, nu le prindea pe astea cu muzica. Si nefericirea lui era ca tot atunci ii pescuisera si pe niste celebri lautari de prin Craiova, care cantau la acordeoane, adevarati baietii, si distractia lor majora e ca-l agatau pe asta in cuier, si-l puneau sa cante. Ba, tu-ti bati joc de noi ? Si el ajungea saracul, era tragi-comica situatia, pentru ca el ajungea sa planga cantand, numai ca sa scape din cuier. Asa era si personajul meu. Il agata Pampon, care era tip de vardist, adica baiatul era la politie, si-l agata pe asta in cuier, aici. Si tot celebrul monolog, a opta oara tradus, eram agatat in cuier. Si de sus de aici de undeva, de la nivelul asta, el plangea. Si era chiar un moment de tragi-comedie, pentru ca publicul radea dar personajul meu plangea in hohote, chiar plangea in hohote. Si a fost o intalnire minunata, cu atat mai mult cu cat rolul asta a fost jucat de mari actori. Pentru un debuntant era o mare provocare. Fusese jucat de Birlic, de Marin Moraru. Apoi Caragiale si faptul ca acest rol mi-a adus recunoasterea breslei prin premiul de debut pe care l-am luat la Festivalul National, intamplator obligandu-ma si foarte mult, pentru ca se numea si premiul Toma Caragiu. Asta a fost in acelasi timp- E si coronita aia pe care o primesti si te bucura, in acelasi timp e si o mare obligatie pe care o ai mai departe. Lucrul asta ii invat adesea pe studenti, ca reusita unui rol te obliga mai mult decat nereusita.R.A. - Pentru ca ati pomenit de premii, ati primit foarte multe.G.I. - Mai toate, mai am premiul de intreaga activitate. R.A. - Ce simtiti cand vi se decerneaza un premiu ? Este o garantie a reusitei sau conteaza reactia publicului in ultima instanta ? G.I. - Pentru mine cel mai important nu este premiul, ci publicul. Nici un actor nu-si doreste, sau nici un regizor nu-si doreste ca la spectacolul lui sa nu existe public. Atunci de ce il mai faci, daca ai doi oameni in sala sau trei prieteni pe care ii inviti tu in sufragerie sa joci. Nu merita. Iti place ca cea ce ai gasit sa transmiti oamenilor si sala sa fie plina. Asadar premiul e doar o recunoastere a breslei ca ceea ce faci e bine sau ca ce ai facut e bine. Dar pentru mine important este ca publicul sa ma iubeasca. Cand zi c asta e pentru ca eu iubesc foarte mult sa vad omul la teatrul, si de aia sunt fericit ca oamenii s-au reintors la teatru. Dupa o perioada de miraj a pietei, a televiziunii si asa mai departe salile sunt arhipline si mai ales cu tineri. Mai ales. Asta e minunat, pentru ca comunicarea e directa si atunci pe mine ma bucura cand il aud pe el bucurandu-se, cand il aud pe el aplaudand, cand il simt ca n-a venit degeaba, n-a iesit degeaba doua ore din casa. Drept care nu si-a pierdut doua ore din viata, ci a castigat doua ore din viata, cu atat mai mult cu cat spectacolul de teatru e un spectacol efemer. El traieste cat traieste actorul. Din momentul in care actorul s-a prapadit - sigur ca poate fi inlocuit, e adevarat - dar opera noastra este atata vreme cat suntem. Dupa care esti doar o amintire, esti o poza, esti un nume ramas undeva. Si de aceea e frumos ca oamenii si mai ales tinerii vin la teatru sa-i vada pe actori pe viu, pentru ca tie iti curge lacrima pe viu, nu-ti da nimeni nu ceapa pe la ochi sau glicerina. In film poti truca, aici nu. Aici sentimentul este autentic. Faptul ca il vezi cum se enerveaza sub ochii tai, faptul ca vezi cum plange sub ochii tai. Si atunci premiul conteaza mai putin, Adica, conteaza, e o recunoastere a breslei, e important sa te recunoasca si colegii cum ca asta e drumul. R.A. - Care a fost cea mai emotionanta dovada de afectiune venita din partea publicului ?G.I. - E in fiecare zi, prin faptul ca umblu pe strada si , nu stiu. Sunt un milion de cazuri. Cand cineva a vrut sa-mi sarute mana pe trecerea de pietoni, cand te opreste lumea sa dai autografe, sau cand iti ureaza lumea "Sa-ti dea D-zeu sanatate" pentru ca sa ne mai bucurati cu rolurile sau cand un taximetrist nu a vrut sa ma lase sa platesc. Ma simteam, vroiam sa platesc. Nu, va rog. Simtea nevoia sa ma recompenseze cumva. Nimic nu poate fi mai frumos decat cand i-am vazut pe bunicii nostri. Era aici plina sala cu pensionari, care plangeau la o comedie de bucurie ca li s-a dat un spectacol gratuit. Sunt momente atat de emotionante, cand stii ca intr-un secol al alienarii, al insingurarii, nu stiu, al degringoladei asteia pe care o traim la nivel national si international, nimic nu poate fi mai frumos decat sa vezi ca ai bucurat un om. Si nu-l cunosti. E cu atat mai frumos cu cat omul nu stie cum sa-si manifeste recunostinta. Atunci stii ca merita si atunci stii ca legatura aceasta emotionala care se creaza intre tine si cineva pe care nu-l cunosti te face in primul rand sa nu te mai simti singur, in al doilea rand sa simti poate o mica particica din fericire. Nu stim ce e fericirea, dar e mai mult decat bucurie. E o particica de fericire. Si ei si eu, eu, cel care sunt aici. De asta, apropo de premiul de regie, pe care l-am luat in Ungaria, premiul criticii pentru regie, si Marele Premiu in Serbia si m-a bucurat cineva ca si acuma isi aminteau de spectacolul pe care l-am facut. L-am facut atunci intr-un moment in care sarbii erau chiar in razboi. Am stat chiar la Novisad, unde podurile erau cazute, chiar acolo locuiam. Vedeam in fiecare dimineata podurile. Cand se ajungea foarte greu din cauza razboiului. Si cand toti actorii, forma lor de manifestare - Aproape ca nu mai stateau acasa, stateau toti in teatru, acolo gateau, mancau. Un moment absolut senzational. Si acel spectacol exact despre asta vorbea, nu despre razboi, ci despre viata. Era un omagiu adus vietii. Si a fost un mare succes, atat la nivelul national in Serbia cat si international, respectiv in Ungaria si asa mai departe, tocmai pentru faptul ca eu ca regizor, si fac aproape in fiecare an cate un spectacol, doua, nu vreau sa fac regie. Vreau sa spun povesti. Eu am si spus, eu nu vreau sa fiu regizor, eu vreau sa fiu Ion Creanga. Daca stiu sa fiu Jules Verne, cred ca castig partida mea cu ei, cu cei care vin in seara aia la spectacol. Sa le spun povesti. Povesti despre oameni, despre lume, despre intamplari, despre iubiri, despre nefericiri. Si atunci toate spectacolele pe care le fac le gandesc ca o poveste. Spun povesti.R.A. - Cum reusiti sa va transpuneti in pielea personajelor ? Cum reusiti sa traiti furia, iubirea, bucuria pe scena ?G.I. - In primul rand, noi nu mai spunem demult personaj. Pentru ca personaj vine de la cuvantul italienesc personna - masca. Si atunci este suficient ca actorul nu are nimic. Deci, ce este actorul de fapt ? Sau mai bine zis care este instrumentul actorului ? Noi pentru muzica nu avem instrumente, nu avem culori, si atunci emotia este instrumentul actorului. A emotiona si a fi emotionat. Drept care, noi nu mai spunem de mult personaj, ci, sa-i zicem, rol. Se mai vehiculeaza rol in sensul de menire, scop, de ce vreau. Si atunci deseori te pui in situatia de a, sa zicem cand trebuie sa iubesti, si luam acum exemplu Eminescu, pentru de aia ma gandeam, "Pe langa plopii fara sot adesea am trecut". E o poezie minunata. Dar daca eu o spun poezia lui Eminescu "pe langa plopii fara sot adesea am trecut" monoton, e o lalaiala la care adormim cu totii in sala. Atunci eu ma gandesc la plopii fara sot ai mei, pentru ca fiecare din noi am avut pe langa plopii fara sot ai nostri. Imposibil sa nu fi trecut pe langa cineva pe care sa-l iubesti, sa-i lasi un biletel sau sa incerci sa-i dai un telefon, sa-i dai intalnire. Si nu s-a intamplat, n-a fost sa fie, nu s-a legat. Si atunci nu exista om care sa nu aiba plopii fara sot ai lui. Drept care eu atunci cand spun "Pe langa plopii fara sot, adesea - am trecut" am deja imaginea, e vorba de memoria mea afectiva. Si imi amintesc momentul ala, cand aveam sa zicem 16 ani si nu mai aveam respiratie si dadeam telefon si "Vrei sa ne vedem maine ?". Dintr-odata, gandindu-ma la chestia asta, automat simti ca atunci. Si acuma cand ma gandesc cum imi dadeau lacrimile sau cum mi-a zis ca nu la propunerea de a fi prietena mea, vorbim de atunci. Normal ca te-a costat, te-a durut, si daca omul de zi cu zi, si eu in viata de toate zilele, trebuie pentru a nu fi vulnerabil, ca o broasca testoasa sa formam o carapace, sa nu ne doara lucrurile care ni se intampla, sa mergem mai departe. Aici cel mai important e sa vezi sufletul palpitand, sa fie vulnerabil. La noi, vulnerabilitatea actorului e lucrul pentru care cumperi bilet. Cand vezi un actor, chiar sub ochii tai, fara trucaj cum spuneam, cum se emotioneaza, se enerveaza. Atunci te pui in situatia asta prin memoria afectiva. Nu exista sa nu fi avut vreodata o secunda in care cineva sa te infurie atat de tare incat sa-ti vina sa-l omori. De aia nu-i mai spun personaj, pentru ca eu nu fac decat sa ma pun in multitudinea de situatii ale rolului, Sunt absolut convins ca daca as afla ca pe tatal meu l-ar fi ucis cineva - iau tot timpul exemplul cu Hamlet pentru ca e o piesa foarte cunoscuta. Evident ca baiatul ala se infurie Dar nu-i normal ? Eu daca as afla ca cineva l-a ucis pe tatal meu, m-as infuria. Sau, oricum, nu stiu, s-ar intampla ceva. Si aici e diferenta intre un Hamlet jucat de un actor si un Hamlet jucat de un alt actor, pentru ca pus in aceeasi situatie - ce-ai face daca cineva ti-ar ucide tatal, in ce fel te-ai comporta - si iata ca numai gandindu-ne la acest lucru, usor-usor zic domne, m-as infuria. OK, si acum exerseaza lucrul asta. Si asta inseamna repetitia, ca tu exersezi tipul de furie. Sau iti spune regizorul, domne, in asemenea situatii eu as face implozie. Sunt fel de fel de reactii. Asta facem noi la repetitie : verificam diverse stari, diverse conditii umane. Si atunci zici da, si eu cred, si atunci face implozie. Simti cum se inroseste. Sau a plange ? Domne, cum ai face daca. As plange. OK, atunci verificam. Si asa se nasc momentele. Dar plansul e al meu, ala e instrumentul meu. Drept care asta face un actor continuu : se pune in situatii, prin memoria afectiva, la "pe langa plopii fara sot ai lui", ce ar fi daca ar fi cineva care ti-ar ucide tatal si atunci iti faci analogii cu propria ta experienta, cu propria ta viata. De aceea maturitatea actorului vine putin mai devreme, pentru ca te pune scena in situatii in care Doamne fereste sa te puna viata. Pentru ca noi de obicei evitam pericole, evitam tot ce ne poate tusa, ne poate durea, evitam dezamagirile cat putem, evitam nervii cat putem. Eu tocmai trebuie sa-i provoc. Si atunci provocarea vine din faptul ca ma pun in situatii neplacute ca om. Ca in mai toate piesele. Chiar daca e o comedie, cel care se impiedica, de care noi radem si razi ca s-a impiedicat personajul. Dar noi cand ne impiedicam in viata reala te simti ridicol, te simti prost, tu chiar traiesti o drama. De aceea ii spune drama , dramaturgie, din cauza acestui fapt. Pentru ca noi descoperim chiar si drama omului ridicol, chiar si drama prostului, aunci cand ai de jucat un prost de care publicul rade, evident. E bine ca rade. Dar tu trebuie sa te pui in situatia prostului care nu intelege. Spui "Domle" si el spune "Da, da, da, da" si el are o lentoare a mintii, te uiti la el ca are ochi de peste, el nu intelege nimic, el da, da. Aici e cercetarea noastra si e minunat. E minunat. Asadar cred ca raspunsul asta ar fi. Eu as putea sa spun "pe langa plopii fara sot" in mai multe feluri deosebite, pentru ca am avut mai multe situatii in care am fost pe langa plopii fara sot, adesea ma trecut.R.A. - Cum a fost sa jucati sub indrumarea lui Costa Gavras in "Amen" ?G.I. - In primul rand ca un mare regizor are o stiinta extraordinara in situatia care trebuie. Nici macar n-am dat proba la Costa Gavras, cum se obisnuieste, dai probe, una alta. Oricum nu are cum sa te stie, indiferent cat de important esti tu in locul ala, el n-are de unde sa stie ca tu esti un actor extraordinar de la Targu Mures sau de la Bucuresti, nu te stie, nu te-a vazut niciodata. Si totul a fost o discutie. Si a zis "El e pentru rolul asta", din prima. Pentru ca un mare regizor stie foarte bine ce vrea sa povesteasca. Si atunci el stie foarte bine ca personajul ala care intra in momentul ala trebuie sa fie un personaj fanatic, sau nu stiu cum. Si atunci din multitudinea de actori pe care ii cunoaste spune "Uite, asta are doza de fanatism care imi trebuie mie pentru rolul ala sau asta are doza aia de sensibilitate care-mi trebuie pentru rolul ala". Atunci, mirat si bucuros in acelasi timp ca am fost luat de Costa Gavras, normal ca m-am dus cu emotie la filmari. Si am descoperit ca lucram cu un prieten. Era atat de normal, cum dadea indicatii, nu urla, nu goarne, nu - Costa Gavras, iti imaginezi ca vine cineva cu steaguri, cu stegulete, bodyguarzi. Nu, e un om normal care iti explica. Si am tras secventa pe care am avut-o - lucrul acesta vi-l poate explica si Horatiu Malaele, care si el a lucrat si au devenit foarte buni prieteni pentru ca realmente lucra prieteneste cu tine. Lucra cum stam noi acuma de povesti si asa, numai ca noi in loc sa facem acest interviu am face un film artistic. Dar asa dadea si el indicatii, asa vorbea cu tine. Nu era pe un soclu la care tu trebuia sa executi ce vedea omul ala de pe soclu, avand o viziune foarte clara si precisa a povestii pe care voia s-o spuna, stia ce sa-ti ceara. Si a fost o placere, chiar mi-a parut rau ca am terminat foarte repede filmarile pentru ca s-a tras din prima. Din prima. Dupa care, normal, ca la film, se mai trage din diverse unghiuri. Asta-i tot. Dar scena mare cum se spune, masterul, aia cand se filmeaza toata scena integral, secventa integral, dupa care se filmeaza prim-planurile, se filmeaza din diverse unghiuri, normal se adauga si se mai trage intotdeauna o dubla de siguranta in caz ca Doamne fereste. Fiind pelicula n-o vezi imediat, sigur chiar daca o vezi pe monitor, risti ca la developare, la montaj sa fie o zgarietura sa fie ceva pe care nu-l vezi pe un monitor mic. Asa ca se trage o dubla de siguranta. Si a durat - prea putin. Mi-a parut rau. Aproape ca atunci cand te intalnesti cu oameni de o asemenea valoare iti pare rau ca se termina, iti doresti sa te mai intalnesti cu ei. A fost minunat, minunat. Si a stiut precis ce vrea de la mine, nu s-a chinuit mult. Nu m-a chinuit, ca sunt si regizori care te chinuie in cautarile lor. Deci un om minunat si care stie sa comunice foarte usor, chiar daca vorbeam intr-o alta limba, iata ca pana la urma nu limba conteaza, ci tipul de comunicare. Pentru ca de aia ne putem casatori, nu, si cu un francez, si cu un italian, si cu o suedeza. E vorba de sentiment si eu am avut sentimentul de prietenie cu el. R.A. - In calitatea de lector universitar, de profesor, cum este colaborarea cu studentii ? V-a fost greu la inceput ?G.I. - La inceput mi-a fost teama ca n-am ce sa le spun, fiind la fel de tanar, vorbim de generatii multe, ca deja sunt la a cincea generatie. Dar in acelasi timp m-a ajutat foarte tare faptul ca apropiat fiind de varsta aveam si comunicarea aceea imediata. Intre timp sigur eu m-am mai maturizat, am mai imbatranit, dar din acea perioada am pastrat lucrul colocvial. Niciodata nu predau de la catedra. Stam intotdeauna in cerc si orice parte teoretica pe care vreau s-o predau - nu vorbesc numai de momentul de lucru - o fac prin intermediul intrebarilor. Sa zicem - ce este monologul ? Eu pot sa le spun : monologul este - Si atunci fiecare participa si eu zic uite, aia e buna. Si din toata colaborarea se naste raspunsul. Va dau un exemplu. La una din grupe am intrebat ce este monologul ? Si o fata mi-a spus un lucru esential : monologul nu este ceea ce spui, ci ceea ce nu mai poti sa taci, ca de aia vorbesti o ora. Extraordinar raspuns. Ca de aia vorbesti o ora, ca nu mai poti sa taci. Si asa se naste monologul. Mi-a placut foarte tare. De asta lucrez cu ei la modul asta. Si de asta am bucuria sa cred ca ei tin foarte mult la mine, chiar tin foarte mult la mine, si am bucuria sa cred ca nu le sunt profesor, ci pur si simplu un coleg mai in varsta care a invatat ceva mai devreme cum sa tina bisturiul in mana si acuma il invata pe altul mai tanar, domne, cand tai la apendicita ai grija, nu taia in dreptul tiroidei, ca e alta operatie aia. Mai degraba sunt sfatuitor. Oricum, nu lucrez prin metoda dresajului, fa ca mine sau fa numai asa. Ci prin metoda laboratorului : uite astea sunt elementele, Hamlet e un student care, Romeo este asa, discutam. Si ii pun pe ei in situatie. Si atunci cei trei ani in mod special sunt un soi de simulator, eu creez doar situatiile. Ca la aviatie, situatiile de zbor, prin diversele scene in care jucam, diversele situatii in care ii pun eu, situatii de lucru, improvizatie, pentru ca in anul patru chiar sa-I invat sa zboare. Sa fi invatat deja sa zboare si sa faca fata oricarei altitudini sau oricarui vant puternic sau mai lin. Si de asta imi place foarte mult pedagogia, nu credeam ca o sa-mi placa atat de mult, pentru ca pe aceasta pozitie responsabilitatea ta este aceea a unui parinte mai mult, care iti cultiva personalitatea. Sau asa ar trebui, si eu nu fac decat sa le cultiv personalitatea si le spun ca singurul lucru pe care nu are voie sa ti-l ia nimeni este increderea in tine. Nimeni, niciodata. Si le-am zis intotdeauna sa fuga de oamenii - si asta e un sfat asa in general - care iti umbla la coloana vertebrala - increderea. Si de asta lucrez foarte mult pe incredere cu ei, le dau foarte multa incredere. Pentru ca eu am foarte mult incredere in ei. Atata timp cat D-zeu ti-a dat talent, eu nu fac decat sa canalizez ca apa, sa-I taluzez, sa le spun nu te imprastia, ci aduna-te. Asta e tot. Dar nu prin metoda dresajului sau prin metoda fa ca mine. Ii invat sa fie creativi. E ca la ski : sunt puncte fixe, restul, cristianele respective inseamna libertatea de creatie. Formula e a lui Brancusi : "Ca sa fii artist", spune el "trebuie sa muncesti in primul rand ca un sclav". E prima conditie. Apoi dupa ce ai muncit ca un sclav sa stapanesti ca un rege. Si daca te ajuta Dumnezeu, e foarte bine, zice Brancusi. Si eu cred ca asta e o conditie a artei. Si atunci trebuie sa ma duc sa muncesc ca un sclav.