Reporter Artline - Povestiti-ne despre viitoarea premiera de la Cassandra.
George Ivascu - Premiera de la Cassandra face parte din categoria, sa-i zicem, concluziei. Anume, faptul ca trei ani de zile ai o clasa, lucrezi cu copiii si il supraveghezi pe fiecare, il indrumi pe fiecare, astfel incat viitoarea personalitate artistica, actor acum student-actor, se concretizeaza intr-un spectacol. Si fiecare generatie, intr-un fel sau altul, are niste abilitati deosebite. De asta, sunt la a treia generatie, aici in Bucuresti, cu care fac spectacolul de absolvire, examenul de licenta. Asadar nici un spectacol nu a semanat cu altul, din cauza copiilor. Chiar daca as face acelasi spectacol, nu e cazul. Acesti copii se recomanda in primul rand prin calitatile lor muzicale. Sunt foarte ritmici, sunt foarte tineri, au o energie deosebit de interesanta. Am ales un text, “Doua orfeline”, un text care s-a montat tare demult, prin anii 60, in care a debutat Stefan Iordache. S-a jucat cu mare succes la Teatrul Nottara. Am luat acest text pentru ca este vorba de Parisul interbelic, intr-un fel Bucurestiul interbelic, pentru ca e un paralelism al acelei epoci si are, pornind de la costum, muzica, o anumita atmosfera, ceva retro, tandru, o anume poezie a acelei epoci. Asta e in mare despre spectacol. Ce am vrut eu din el este sa fac o parodie muzicala si in mod special textul, un pic depasit, un pic desuet ca vorbe, conduce spre telenovela. Drept care pot sa divulg doar ca am facut un soi de parodie la telenovelele pe care le vedem pe micul ecran.
Reporter Artline - Cum vedeti dumneavoastra pe langa teatru, muzica, alte forme artistice, arta plastica, mai ales astazi.
George Ivascu - Nu sunt o persoana cultivata, in sensul ca nu sunt o persoana care merg atat de des la expozitii. Chiar am primit recent o invitatie la o expozitie care se va desfasura de saptamana viitoare incepand la BCU. Ma voi duce, evident. Dar n-as putea spune ca am atatea informatii incat sa pot sa fac si o apreciere corecta. Ce pot sa va spun cu siguranta este ca artele plastice au o sansa si o nesansa in acelasi timp in acest moment. Ele concureaza intr-un fel cu realitatea virtuala. Drept care iata ce diferenta e intre desenul animat facut de Walt Disney si cel facut astazi. Atunci cred ca lupta artelor plastice cu miscarea a fost deja transata. Si atunci poate ca intra intr-o competitie uneori, in anumite ipostaze, la care nu are cum sa tina pasul, sa concureze, De asta personal – si am foarte multe tablouri, si albume – sunt un impatimit al artelor plastice, sa zic, clasice. Al acelei zone in care tabloul, imaginea, are si o poveste. Sigur, toate au o poveste : prin metafora, prin concept, de acord. Dar conceptualizarea, cand devine doar abstracta, doar abstracta, nu ma refer ca modalitate ci ca impresie, in acel moment nu ma lasa pe mine spectatorul, privitorul in cazul acesta sa simt emotia, nu ma emotioneaza.
