Citeste mai mult despre Claudiu Bleont
Reporter Artline - Inainte de actorul Claudiu Bleont, a existat copilul Cladiu. Povesteste-ne despre cum era spatiul copilariei.
Claudiu Bleont - Imi place intrebarea, pentru ca am sa-ti spun ceva. Cred ca ma apropii din nou de dimensiunea asta si tot ce am spus pana acuma este, intr-un fel, altfel, cum era cand eram mic. Am copilarit mult timp la tara la Ceptura unde bunicul meu era preot. Am copilarit la Manastirea Dealu unde strabunicul a fost arhimandrit. Traiam in mediul ala, care intr-un fel as spune, da, se explica de ce te-ai dus inspre teatru. Cortine, etc, personaje, ritual, mister, fum de tamaie, povesti. Si in acelasi timp aveam si mari intrebari, pentru ca mintea mea nu putea pricepe si tot intrebam.
Mi-am adus aminte acum ca intr-o zi l-am intrebat ceva pe bunicul, pe cand ne aflam in altarul bisericii din Ceptura. In altar, in afara de pantocrator, urmeaza ceva. Parca acolo era un cer, stele, Cosmosul, dupa care incepand de unde se inchidea cupola si incepea peretele incepeau chipuri de sfinti, pana cam la jumatatea peretelui. Iar de la nivelul acesta era un albastru inchis si niste drapaje, ca niste panze prinse, ca niste draperii. Si am stat si m-am intrebat "Asta ce mai inseamna ? " . Aia de acolo am inteles, sunt niste nenea, cu barbi, cu niste - nu stiam la vremea aia, dar erau niste coduri, pentru a-i recunoaste cine sunt. Pentru niste oameni care au studiat teologia sigur ca erau accesibili, cum ar fi pentru mine daca ma uit intr-o biblioteca de teatru, cine e autorul, ce a facut, ce a scris. Atunci nu intelegeam ce inseamna. Si mi-a zis : exista un principiu creator, care ar insemna ce-i acolo, ce vezi tu sus. Dupa aceea este cel care misca stelele si astrii si galaxiile. Dupa aia sunt niste oameni care ne-au invatat si ne-au spus lucruri importante despre chestia asta si despre un rost, despre intrebarea asupra unui rost pe care l-am avut ca oameni. Ei au marturisit ceva ce ei au simtit, dar e greu sa marturisesti calatoriile launtrice. Iar momentul final este la baza pentru ca dupa ce incepi sa intelegi, drumul misterului iti apartine tie, si aici nu mai apar chipuri, e chipul tau care avanseaza in mister. E ca si cum tu dai la un moment dat la o parte cortina, valul vizibil a tot ceea ce se intampla in jurul tau, te indrepti dar pana si valul nu exista - in tine, spre aventura in necunoscut. Deci intrebarile astea erau de atunci.
Ma jucam turca, adunam betele de chibrit si jucam taca, caini, pisici, fotbal. Stiu ca daca ar fi ceva ce a ramas ar fi ca in ultimul timp incerc prin ceea ce fac sa ma eliberez de o anumita zgura care s-a depus asupra mea, devenind foarte devotat teatrului. Sa-mi regasesc perioada, cu stiinta, cu maiestria in sensul de cunoastere pe care am dobandit-o pana acum, sa ma intorc inainte de a fi inceput acest drum. Intr-un fel e ca o trezire, o retrezire a perspectivei de avansare in viata, de avansare in mister. A fost o perioada, dupa scoala, in Institutul de Teatru, in stagiatura de la Petrosani, si tot ce am mai facut dupa aia, am avut sansa, intamplarea, paradoxul de a fi lucrat cu toti marii regizori romani - Andrei Serban, Ciulei, Pintilie, Vlad Mugur - sa fi stat pe langa acesti oameni mari, care au avut intrebari, care au explorat, care au forat, alaturi de mari actori - Gigi Marin, Florin Piersic, Albulescu, Rebengiuc, Iordache - nici nu pot spune cati sunt, oameni care au strabatut, au cules, au vazut si si-au pus intrebari, care s-au revarsat si in mine, si intr-un fel le-am preluat si vreau sa ma deschid pentru ca iarasi sa am intrebari. Aha, da, dar nu e tot inca, nu e tot. Deci intr-un fel ma simt ca atunci, ca la inceput. Am avut acest lucru la un moment dat, s-a intamplat in "Apus de soare", pe care-l repetam aici la Sala Mare a Teatrului National, opt luni de zile. Dar sunt si parti bune, pentru ca este prima oara cand stand opt luni de zile interactionezi mai bine cu colegii : ce-ai mai facut, ce mai faci, ce treburi mai ai, ce te mai supara, ce te-a mai bucurat, ce-ai mai citit. Lucru pe care altfel, daca vii, joci, schimbul de informatii e destul de redus. Dar la un moment dat te plictisesti, ai senzatia ca poti sa faci altceva, care sa iti produca un beneficiu interior, ca experienta, dar si material, care te-ar fi bucurat mai mult decat sa stai, sa astepti, mai intri putin, iar stai si astepti. Si stand asa si asteptand, eram pe scena Salii mari, mi-am ridicat asa ochii in sus si mi-a aparut gandul "Bleont, ce ti-ai dorit tu, putin dupa copilarie ? Sa ma joc si sa fiu actor. Si, unde esti acuma ? Pe scena Teatrului National. E nu mi-am dorit sa fiu intr-un teatru anume. Daca a ramas ceva in mine in toata perioada asta, cu micile sau poate lungile momente cand jocul meu a devenit poate prea serios, poate prea competitiv.
Erau momente cand eram mai incrancenat, din slabiciune, din orgoliu, din atasament, ma atasasem de jocul meu, asta e ala bun, nu ala, si asa mai departe. Insa trebuie sa recunosc ca tot timpul constanta a fost jocul ca posibilitate de a te pune in situatii, de a avea frisonul "Aoleu, cum o rezolvam pe asta ?. Or, real asta a fost constanta si asta e constanta unei dimensiuni umane. Schiller spunea foarte frumos ca un om nu este om decat in masura in care se joaca. Si doar in masura in care se joaca este om. Tot ce traim toti, indiferent de domeniu, este doar un joc. Suntem aici intr-o perioada inceputa la mine in 27 august 59 pana, semnul de intrebare poate sa fie peste o ora chiar sau poate chiar acum, in care nu fac decat sa joc. Respectiv jocul insemnand ceva care paradoxal e lejer, fluid, trecator, dar si serios. Pentru ca el se desfasoara in prezenta misterului si e cu mister. Interactiunile intre oameni sunt misterioase. Nu stii la un moment dat in alchimia asta de ce unul nu te place, de ce tu ai o rezerva fata de cineva, de ce la un moment dat fata de cineva alegi o solutie de a fi agresiv sau de a fi moale. Poate e doar chimia, dar in spatele chimiei cine e ? Nu am o constiinta, nu pot determina chimia ? La un moment dat, cand vad pe cineva mi se umfla ficatul. Exista o varianta in care as putea sa nu mai las ficatul sa se umfle ? De ce se umfla ficatul cand eu vad pe cineva ? Deci toata viata fiecaruia, in orice domeniu ar fi, nu este decat o situatie de studiu si de a observa viata si pe el in viata, pe el in mediu.
Reporter Artline - Ce carti citea adolescentul Cladiu Bleont ?
Claudiu Bleont - Alea pe care le-am ales eu de bunavoie si nesilit de nimeni ? Uite, nu mai stiu, acuma mi-a venit in cap "Cuore", dar "Cuore" mi-a dat-o tata. Au fost si Creanga si altii. Imi raman astea din liceu care erau obligatorii. Sau Thomas Mann, cu "Casa Buddenbrook".
Reporter Artline - V-au influentat in vreun fel in alegerea teatrului ?
Claudiu Bleont - Stii ce se intampla cu mine in mod real ? Cam ce traiam sau ce reactii aveam imi placea sa mi le joc. Ori le jucam cu copacii, cu mine, cu imaginatia mea. Nu stiu daca totusi cartile m-au stimulat ? In orice caz cartile mi-au oferit perspective de a vedea o situatie care imi lipsea, o perspectiva pe care mintea mea nu o putea accesa pentru ca lipsea de pe discheta.
In liceu nu prea eram prezent, ii admiram pe toti ceilalti cum sunt buni, unul la matematica, fetele la literatura, germana, engleza, citeam, imi placea istoria cand ne povestea. Fizica nu am agreat-o decat dupa ce am terminat liceul, pentru ca ma speriau formulele, nu le puteam pricepe. Si pe urma la sfarsit mi-a dat profesorul meu de fizica, domnul Schuler, o carte in care fizica era povestita ca o poveste. Si in momentul ala intelegeai si formulele. Si mi-am dat seama ca poate peste ani emisfera mea care se ocupa cu realul a inceput sa fie astrasa de, pentru ca am inceput sa citesc carti de fizica. Mai mult, ce am gasit in ele - nu stiu daca as fi vrut sa devin un fizician, dar imi place filosofia fizicii. Insa fiind crescut in perimetrul, in parfumul manastirii si al bisericii, intr-un fel povestea umana este o poveste misterioasa, care are in ea si in atentia pe care ti-o acorzi, in disciplina pe care o porti din respect pentru tine si pentru cei din jur, marturiseste marile descoperiri stiintifice, relaiste, ai spune. Cred ca exista un punct comun intre stiinta si religiozitate. Nu religie, pentru ca religia poate sa fi o forma. Cred ca Buddha, Mahomed, Isus, Lao Tze au lucruri in comun. Iar ei cand se vad isi fac semn ca e OK. Restul sunt poate unii care zic "mama, cu asta castigam bani, Bagam o reclama, bagam in fata niste patrafire, manca-ti-as, niste lumanari, punem faruri, un cor frumos si aducem banutul. Deschide ala o sinagoga aici, imi ia clientii. E zona asta aici. Dar in adanc cred ca religiozitatea este in adanc mi-a venit cuvantul, dar e frumos "a bow" , o inclinare in fata misterului vietii care este a fiecaruia. Suntem nascuti in aceasta reverenta catre univers, catre mister.
Octombrie 2005
