Constantin Flondor: Da, eu am fost pionier, cel mai tânăr din echipa care tot s-a dus la Balcic. Sigur că-mi doream sa ajung, de fapt este o năzuinţă a fiecăruia dintre noi, cei de aici, din acest spaţiu să vedem acele locuri care mai pot aminti din ceea ce a însemnat odată, în fond, România sub un regat. Întâlnirea cu Balcicul a fost şi o bucurie, dar au existat şi dezamăgiri. Multe lucruri se simt că se pierd, am înţeles şi de la ceilalţi colegi că de la an la an dispar. De exemplu, palatul doamnei Cecilia Cuţescu Stork nu ştiu dacă mai are mulţi ani de supravieţuire în cazul în care nu se întâmplă ceva, dacă statul român nu este capabil să îl cumpere, să îl restaureze, ceea ce înseamnă totuşi un efort substanţial. Bucurie a fost sa văd grădinile reginei, un spaţiu miraculos, un labirint pe două-trei nivele, urci, cobori, descoperi câte o clădire, câte un palat. În rest, faleza, spaţiul spre Marea Neagră. Desigur, acum sunt restaurante, merg maşinile, merg turiştii, hotelurile încă mai au un parfum comunist, însă locul este formidabil şi relieful foarte dinamic. Se vede că a fost un loc mirific, mai e şi acum, dar trebuie să cauţi. A fost un vis, însă asistăm cu tristeţe că uşor uşor se degradează, se transformă, devine altceva.
- Mai înseamnă ceva Balcicul pentru români?
- Ar mai însemna un model dacă iar ne referim la cele câteva lucruri, dar cere o punere în atenţie. Şi la noi în ţară sunt biserici care se dărâmă, sunt spaţii vechi uitate care sunt şi acum extraordinare şi te miri că mai şi există, dar cărora totuşi trebuie să le dăm atenţie. Chiar şi în Bucureşti sunt asemenea locuri, cum ar fi Lipscaniul plin de restaurante. Este mult de făcut şi cu cât trece timpul cu atât va fi mai greu de reparat, restauraţia în timp devine mai dificilă, mai costisitoare şi cred că şi mentalitatea noastră probabil că s-a mutat genetic, nu ne mai pasă foarte mult. Se construieşte superînalt, ca în cazul bisericii Sf. Iosif, arhitectura aceasta nouă nu prea mai ţine cont de nicio lege a sistematizării, nu mai respectă vechiul Bucureşti. Dar, încetul cu încetul, ca la Balcic, trebuie să ştii pe unde să umbli, pe ce străzi şi în ce locuri ca să descoperi farmecul de altădată al Bucureştiului.
- În picturile expuse nu am putut să nu remarc o anumită predilecţie. Într-un articol publicat în Arta din 1990, vorbeaţi de „prezenţa unui continuu referent: natura.” De unde această dragoste pentru natură?
- Este o dragoste firească pentru fiecare dintre noi care ne naştem pe această lume. Poate unii cu predilecţie pentru fantezie au ajuns la convingeri diferite de ale mele. Eu însă cred că arta trebuie să fie o natură secundă, unde creatorul nu mai este Dumnezeu ci sunt eu, pictorul, şi unde este creată o lume paralelă cu lumea dată. Mai există oameni de artă care au această fascinaţie, această admiraţie, această realitate care ne este dată şi care se află în natură, în lumea care ne înconjoară şi care este suficientă ca să ne hrănească creativitatea pe care o avem. Şi atunci cum se manifestă să zicem imaginaţia, fantezia şi creativitatea mea când stau în faţa unei naturi, în faţa mării, în faţa cerului, în faţa unui pom? Atunci când intervin problemele de limbaj şi faptul că natura e atât de complexă încât niciodată nu poate fi cuprinsă; întotdeauna există zone din care încă mai poţi învăţa ca pictor, din care încă te mai poţi hrăni. În pictură descoperi lucruri ce încă mai sunt vechi şi rare chiar şi la 70 de ani. Ca să îl parafrazez pe Brâncuşi, atunci când nu vom mai fi elevi în faţa unei naturi sau a unei picturi înseamnă ca am murit demult, că am dispărut. Atunci începi să te repeţi, începe un manierism, încep alte lucruri de care trebuie să ne ferim.
- O dragoste ce a fost întregită de pasiunea pentru matematică, nu?
- Ah, da. (râde) Desigur, înainte eram mai direct legat de matematică, iar rezultatele erau tot felul de construcţii geometrice fie în plan, fie în spaţiu. Ca să ne referim la o perioadă care străbate anii ’70, cel puţin zece ani buni, din 1970 pânăîn 1980.
- Cât de departe pot merge împreună cele două, pictura şi matematica?
- Nici nu ştiu dacă am ajuns eu atât de departe pe cât ar putea să se întâmple. Eu mai mult am balansat între matematică şi pictură, când am părăsit-o pe una în favoarea celeilalte, când, intrând foarte mult în matematică, mai părăseam pictura. Aici aş parafaza pe George Braque, care în prima tinereţe avea o pledoarie mai mare pentru geometrie şi raţional şi spunea: îmi place raţiunea care corecteaza intuiţia. După aceea, într-o altă fază, intrând într-o pictură mai liberă şi desparţindu-se de Picasso, de cubism, de toate lucrurile acelea o spune exact invers: îmi place intuiţia care corectează raţiunea – o paralelă bună cu ce s-a întamplat la mine. Totuşi, înainte ca pânza de a fi un copac, o mare şi aşa mai departe, este o armătura de linii care spiritualizează şi stabileşte traseele în cadrul suprafeţei. La mine lucrurile se petrec intuitiv, eu judec dreapta, stânga, sus, jos, dar sunt puţin mai baroc.
- Iar dacă nu aţi fi ales calea picturii încotro aţi fi luat-o?
- În tinereţe îmi plăcea muzica, am luat lecţii de pian, am şi compus când eram îndragostit la 13-14 ani nişte tangouri, nişte valsuri. Muzica mi-a plăcut, am facut teme şi cu studenţii legate de relaţia aceasta muzică-pictură.
- Aţi simţit vreodată că trăiţi prin lucrările studenţilor?
- Da, aş putea să spun ca am simţit şi aceasta. Acum nu ştiu dacă este un lucru bun, unii au şi criticat-o deşi nu mi se pare că există o prea mare apropiere mai ales în faza de ucenicie a studentului faţă de felul meu de a fi şi a gândi. Mi se pare că este o falsă problemă, neesenţială. Fiecare în faza lui de formare poate avea un model care nu trebuie neapărat să fie profesor, pot să fie şi alte modele din cadrul istoriei artelor deoarece cu timpul de la sine işi va forma propriul drum.
- După mai multe etape în cele din urmă aţi revenit la pictura de şevalet înainte de constituirea grupului Prolog. De ce aţi simţit nevoia acestei reîntoarceri?
- Există un text al lui Erwin Kessler în care spune că Paul Gherasim, care a construit şi a generat gruparea Prolog, acum îl citez direct pe Kessler: „l-a absorbit pe Flondor din grupul Sigma”. Despărţirea mea amicală cu grupul Sigma de fapt a avut loc înainte de a intra în gruparea Prolog. Se întâmpla prin anii '80, cel puţin cu cinci ani înainte mă întorceam la pictură, poate că eram fascinat de Bernea, de ce se mai întâmpla în pictura de la noi dar şi în lume. Experienţa aceasta de zece ani cu 111 şi Sigma a fost ca o călătorie în diferitele probleme ale universului formal, al limbajului plastic şi m-am întors la pictură ca după o excursie frumoasă prin lume.
- Aşa cum aţi amintit, înainte de Prolog a existat 111 şi Sigma. De ce mult timp alături de alţi artişti şi nu pe cont propriu?
- Aşa mi-a fost dat să fiu. Nevoia de solidaritate, de a fi împreună cu alţii poate fi o explicaţie. Mi se pare că a fi într-o grupare nu e o treabă chiar atât de simplă şi nu ţine de uşurarea felului tău de a fi ca artist, ci este o şcoală pe care trebuie să o ai. Sunt mulţi care nu pot exista într-o grupare din cauză că trebuie să se daruiască, trebuie să îşi potolească orgoliul. Din starea de artist individual trebuie să se transforme într-o persoană capabilă de a iubi rezultatele amicului de lângă. Aici nu este o lecţie uşoară de obţinut şi trebuie să fii bun prieten, cum suntem şi noi de altfel, ca gruparea să reziste, altfel se dărâmă tot.
- La final, vă invit la un scurt exerciţiu, interesant aş zice. Caracterizaţi în câteva cuvinte următoarele persoane: Horea Paştina.
- Ardelean, blând dar îndârjit, voce moale dar tărie de caracter, şi ascultător dar şi încăpăţânat.
- Mihai Sârbulescu.
- Mobil, foarte prietenos, pictura lui are şi acum o vivacitate.
- Paul Gherasim.
- Patriarhul grupării noastre, un înţelept, este de asemenea un îndârjit dar care te ia cu blândeţe, te ia atât de blând dar te duce pe un drum important de la care nu te poţi abate.
- Şi ultimul, dar nu cel din urmă: Constantin Flondor.
- Păi ce să spun despre mine (râde)? Mă simt paradoxal, am şi lucruri bune, şi toate cele rele ale lumii şi atunci m-e foarte greu să îmi dau o definiţie, să văd ce cumpăneşte, ce este primordial. Fratern şi deschis, cam acestea ar fi.
- Vă mulţumesc.
(interviu realizat de Adrian Apostol)
Lucrări ale artistului realizate în cadrul proiectului „Pictori de azi la Balcic”, ediţia septembrie 2012, sunt expuse la ELITE ART GALLERY din strada Academiei, nr.15 şi pot fi văzute în fiecare zi de luni până vineri, între orele 11:00 şi 19:00, iar sâmbătă între orele 10:00 şi 14:00.
ELITE ART GALLERY este un proiect al Asociaţiei ELITE ART Club UNESCO, iniţiat în 2008 în urma dezvoltării proiectului PICTORI DE AZI LA BALCIC şi se doreşte a fi o modalitate modernă, atractivă şi interactivă de a pune la dispoziţie servicii care ţin de domeniul artei: expoziţii şi vernisaje, consultanţă, impresariat artistic.
Ianuarie 2013
