Pe Fall Out Boy ii stii datorita piesei 'This aint a scene, its an arm race', de care, culmea, s-a indragostit audienta feminina, nu adolescentele care stau toata ziua cu urechile infipte in iPod-uri (sau invers) si se dau cu ostentatie pe myspace unde isi imortalizeaza parerile muzicale intr-o engleza de balta, ci femeile de tip manager cu cel putin sase oameni in subordine (sic!). Pentru profani, Fall Out Boy sint niste baieti din Chicago, nu chiar din oras, caucazieni, cu virste cuprinse intre 23 si 28 de ani, care functioneaza dupa canonul: sex, drugs and rockn roll plus o nereusita tentativa de suicid (basistul Peter Wentz se crede 'disturbed genius' sau poate e doar o miscare de PR). Intr-o mare de brit-indie-music, Fall Out Boy sint geamandura care atentioneaza noul val rock din USA, grupul avind in repertoriu piese de la pop punk/alternative rock la metal-core si blamatul emo. Pentru abia lansatul LP Infinity On High, va propun urmatorul exercitiu: lasati-l sa curga de doua ori cap-coada in timp ce va derulati rutina casnico-zilnica, iar a treia oara va veti trezi dansind cu mobila si facind pogo cu peretii, spre disperarea vecinilor sau nu. Asta pentru ca piesele de pe Infinity On High n-au nimic previzibil, dar te imbratiseaza intro-ul asigurat de rapper-ul Jay-Z(!!!), melodiile produse de compozitorul R&B BabyFace ('This aint a scene' si 'Thnks fr th mmrs'), solourile de chitara a la Iron Maiden, corurile marca Queen, beat-urile disco gen Irene Cara si pasajele vocale grotesc-violente de tip Slayer.
La sfirsit s-ar putea sa nu stii exact daca tocmai ai ascultat cel mai bun material sau cel mai prost din ultimii 20 de ani, dar pentru a te elucida (cu toate ca nu este necesar) poti urma sfatul dat de vocea ce incheie albumul: NOW PRESS REPEAT!
