Don Juan si Casanova nu-si merita numele de seducatori, crede Gabriel Liiceanu in ultima sa carte. Adevaratele exemplare ale acestei specii pot fi frecventate in bordelul culturii. Odata captivati de un Heidegger sau de un Cioran, de un Caragiale sau de un Noica, putem sa ne definim propriul destin. Cei ce n-au curajul sa paseasca pe sub felinarele rosii ale spiritului ramin niste inculti lipsiti de autoritatea vorbirii la sursa, si care trebuie sa taca, afirma transant Gabriel Liiceanu in Despre seductie. Vai de cei care n-au apucat sa fie niciodata sedusi!, ii compatimeste autorul pe cei care n-au avut sansa unei formari culturale de exceptie (Bildung). Poate ca suna elitist, admite filosoful, dar asta nu schimba lucrurile cu nimic.
Noul eseu filosofic reface, cu stil si eruditie, istoria culturala a unei relatii ambigue: seductia. Din Grecia lui Platon pina in Germania lui Heidegger, principalele jaloane ale seductiei includ amorul platonic, dragostea curteneasca, senzualitatea donjuaneasca, love-story-ul academic etc. Toate aceste episoade sint citite plecind de la sensul originar al seductiei, ca tragere la o parte. Asta spunea latinescul seduco, pina cind teologii crestini au aruncat cuvintul in sertarul ispitelor, crede Liiceanu.
Forma benigna a seductiei actioneaza cel mai bine atunci cind relatia e in beneficiul celui sedus. Acesta este cazul relatiei dintre maestru si discipol. Astfel, relatiile incarcate de homoerotism dintre adolescentii atenieni si Socrate ori legatura adulterina dintre studenta Hannah Arendt si profesorul universitar Heidegger devin cazuri exceptionale, acceptabile in masura in care sint transfigurate la nivel spiritual.
Folosindu-se mai ales de ilustratiile literaturii clasice, Despre seductie e o poveste a luptei dintre corp si spirit pe frontul culturii europene. Cel din urma triumfa asupra trupului in amorul platonic, in crestinism, dar si in cinturile trubadurilor, unde actul sexual e vesnic neconsumat, iar persoana iubita este madonizata, adica adorata pe modelul iubirii pentru Sfinta Fecioara, in puritatea ei desavirsita. Alteori, infruntarea se termina in favoarea carnii. In cuceririle lui Don Juan, spiritul pare ca a amutit cu desavirsire, iar carnea ca senzualitate pura ocupa singura scena, explica Liiceanu. Exersindu-si puterea de fascinatie intr-un mod pur instinctual, Don Juan devine doar vibratie continua a carnii, si nu un seducator in sensul tare, spune autorul Jurnalului de la Paltinis.
Cazul fericit il reprezinta echilibrul dintre carne si spirit. Romeo si Julieta, la fel ca Martin Heidegger si Hannah Arendt, reusesc sa impace sexualitatea cu dimensiunea nobila, daca nu chiar sacra, a iubirii. In 1950, la 25 de ani dupa prima aventura, Heidegger o reintilneste pe Hannah Arendt, emigrata intre timp in SUA. Avea aceeasi privire care ma strafulgera cind eram la catedra ah, a fost, este si ramine vesnicia, scria atunci ginditorul german intr-o epistola adresata fostei sale studente, cea in fata careia cazuse in genunchi la sfirsitul unei ore de consultatii. Morala acestui gest patetic reiese imediat: fara senzualitate, cultura s-ar usca, ar deveni rece, accentueaza Liiceanu.
Spiritul seducator actioneaza cel mai eficient aici, pe pamint, prin sunete, imagini si cuvinte, prin produsele industriei culturale. Scenariul seductiei spirituale e cel in care seducatorul ne intoarce la Cultura cu majuscule. A fi incult inseamna fie a nu avea contact cu sursa fondatoare, fie a nu te lasa condus, de cei care au ajuns in preajma sursei, pe drumul propriei tale formari, afirma Liiceanu. Daca nu inveti de la inainte-mergatorii tai, de la maestrii tai spirituali, nu vei trai niciodata pe cont propriu, ci vei ramine un atom ratacit prin multime, in bancul de heringi, spune eseistul la finalul eseului Despre seductie, deplingind imputinarea modelelor prin intrebarea Unde ne sint seducatorii?.
Cu sau fara raspuns, intrebarea risca sa reinvie o mai veche gilceava a intelectualilor. Prapastia deschisa intre elitele salvate prin cultura si incultii care n-au avut sansa sa fie scosi pe drumul cel mare al vietii este mult prea evidenta, ca sa nu resusciteze mai vechile acuze la adresa autorului, etichetat drept boier al mintii, gardian al sectei elitiste a paltinisenilor.
Ipocrizie veche de doua milenii
Cultura europeana a promovat secole de-a rindul o enorma ipocrizie: a fost frumos ca spiritul sa invinga calcind in picioare trupul, si-a prezentat Gabriel Liiceanu ultima carte, Despre seductie, lansata vineri la Gaudeamus. Exista insa o cale de reconciliere intre carne si spirit? Raspunsul eseistului e afirmativ. Atunci cind nu poti sa-i urmezi pe Sfintii Parinti si sa-ti sacrifici carnea, poti glorifica spiritul, prin cultura, pastrind ingredientele carnii, adica tot ceea ce este sol palpitant al fiintei noastre, dezvaluie Liiceanu deznodamintul ultimului sau volum. E un roman al seductiei, care reuneste doua jumatati ce se intilneau firesc in interbelic: literatul si filosoful. Daca nu s-ar fi intilnit cu Noica, Liiceanu ar fi devenit un romancier cu personaje memorabile, ar fi creat un Dinu Paturica al zilelor noastre, a afirmat criticul literar Ioana Pirvulescu la lansare. Despre seductie a avut parte de un marketing pe masura, publicarea cartii fiind precedata de o conferinta publica, sustinuta, anul trecut, si de audiobookul Strategii ale seductiei.
Pentru o filosofie alternativa a seductiei, accesati www.cotidianul.ro/select
