Marius Vasileanu: Domnule Alex stefanescu, v-ati nascut intr-un taram de basm, in Bucovina. Cat a contribuit acest fapt la orientarea dumneavoastra catre literatura?
Alex Stefanescu: Cel mai mult a contat pentru mine faptul ca am avut in casa, inca din primii ani de viata, o biblioteca. Tatal meu, Alexandru Stefanescu, desi specialist in finante, iubea foarte mult cartile. Era originar din Herta, se mandrea cu "hertenii" Gh. Asachi si B. Fundoianu. In tinerete, aflat la Bucuresti, a fost de cateva ori, din curiozitate, la Cenaclul "Sburatorul" al lui E. Lovinescu. Dupa anexarea Hertei de catre sovietici (anexare criminal-arbitrara, intrucat niciodata in istorie acest teritoriu nu apartinut altcuiva decat romanilor), a hotarat sa ramana in Romania (pierzand casa si gradina parinteasca) si s-a stabilit la Suceava (in apropiere de locurile lui natale).
In Bucovina exista un cult pentru Eminescu, pe care tatal meu mi l-a transmis si mie. Nu vorbindu-mi cu evlavie despre poet, ci citindu-mi cu voce tare, pe vremea cand inca nu stiam sa citesc, din versurile lui. M-a cucerit imediat muzica nepamanteasca a poeziei eminesciene. si s-a mai intamplat ceva: in imprejurimile Sucevei exista exact genul de peisaj care il fermeca si inspira pe poet. Asa se face ca padurile de fagi si de mesteceni, lacurile si izvoarele, luna alunecand printre varfuri de brazi si turmele de oi care urca dealul, cu stele scaparandu-le-n cale, au avut pentru mine, inca de cand am facut cunostinta cu ele, o semnificatie. Peisajul din jurul meu fusese deja interpretat de poet. Ori de cate ori am ajuns apoi in locuri nereprezentate in poezia lui, le-am sesizat eu insumi expresivitatea, le-am gasit un sens estetic. A devenit pentru mine un mod de-a fi sa valorific literar realitatea inconjuratoare.
Am descoperit treptat, bineinteles, si alti autori, intai in biblioteca din casa parinteasca, apoi in alte biblioteci, in librarii, la scoala. Imi placea atat de mult literatura incat, copil fiind, aveam grija sa nu vorbesc despre ea ca sa nu afle si altii de existenta acestui spatiu mirific si sa-l invadeze. Voiam ca literatura sa ramana secretul meu. Pana la urma, insa, am trecut in extrema cealalta: am ajuns sa-i indemn pe cat mai multi oameni sa citeasca si chiar mi-am facut din asta o profesie.
- In studentie ati avut o experienta traumatica legata de Securitate : putem intra in amanunte?
- In toamna lui 1966, fiind student in anul al II-lea al Facultatii de Limba si Literatura Romana (Universitatea Bucuresti), am fost anchetat de Securitate pentru ca am facut "afirmatii dusmanoase" la adresa regimului comunist si pentru ca am scris o parodie dupa Imparat si proletar : taran si secretar. "Afirmatiile dusmanoase" erau de fapt comentarii ingrijorate asupra situatiei din tara. Le spuneam colegilor mei, in cursul unor discutii spontane, ce dezastru a insemnat pentru tarani colectivizarea fortata a agriculturii, ce injositoare este pentru literatura folosirea ei ca mijloc de propaganda etc. Iar parodia cu titlul taran si secretar : o satira politica licentioasa : fusese scrisa de mine pentru un chef studentesc care a avut loc la caminul din strada Panduri. Nu duceam o campanie deliberata de denigrare a regimului comunist, nu intentionam sa organizez o miscare anticomunista, eram cu totul imatur din punct de vedere politic, nici nu stiam ca exista Securitatea. Practic, era vorba de reactiile de bun-simt ale unui tanar naiv (dar relativ inteligent si responsabil) la ceea ce vedea ca se intampla in tara lui.
M-a uimit, chiar m-a socat, in cursul interogatoriilor, sa aflu ca, in afara de viata care se desfasoara la lumina zilei, exista in Romania si o activitate secreta, de supraveghere a populatiei. N-am fost batut, doar imbrancit de cateva ori, cand trebuia sa intru pe cate o usa si ezitam. Dar s-au facut mari presiuni psihologice asupra mea. In cursul interogatoriilor, care durau cate cinci-sase ore pe zi si aveau loc la "Malmaison", la intersectia dintre strada stefan Furtuna (acum : Mircea Vulcanescu) si Calea Plevnei, am plans de mai multe ori, zguduit de brutalitatea verbala a anchetatorilor. Ma infricosa, de asemenea, limbajul tendentios in care imi erau reformulate raspunsurile, inainte de a fi transcrise in "procesul-verbal" de mana unui ofiter obtuz si intratabil.
Unul dintre colegii de facultate care ma "turnasera", G.R.S., a acceptat sa vina la o confruntare cu mine, ca "martor" (fiindca eu negam cu incapatanare, desi inutil, acuzatiile), si s-a purtat atat de arogant, incat l-a indignat pe unul dintre anchetatori (un ofiter mai tanar). Acesta, ramas la un moment dat singur cu mine, m-a indemnat sa-l "torn" si eu pe G.R.S. (presupunand, pe buna dreptate, ca si el spusese ceva incorect din punct de vedere ideologic). As fi putut sa ma razbun, dar m-am gandit imediat ca metoda ar fi josnica si ca as semana cu turnatorul meu. Cu o mandrie secreta, i-am spus anchetatorului ca nu l-am auzit niciodata pe G.R.S. afirmand ceva care sa-l incrimineze.
Enervati de faptul ca tribunalul militar a respins trimiterea mea in judecata ("luand in considerare varsta inculpatului si pericolul social redus pe care il prezinta faptele sale" : era in 1966, cand incetase campania de exterminare a adversarilor regimului), anchetatorii si-au luat revansa, intarziind sa-mi comunice rezolutia tribunalului si dandu-mi de inteles ca voi fi condamnat la moarte pentru propaganda anticomunista. Puteti sa va inchipuiti ce a fost in sufletul meu. Pana la urma am fost doar dat afara din UTC. In timpul sedintei de excludere, G.R.S. a cerut sa fiu dat afara si din facultate, dar a intervenit salvator in favoarea mea Zoe Dumitrescu-Busulenga.
Episodul acesta mi-a facut mult rau, ulterior. N-am putut sa raman asistent la Facultate (cum mi-a propus d-na Comorovschi, care la examenul de literatura universala din anul patru mi-a dat nota "zece plus"). A trebuit sa plec profesor la tara, in satul Cajvana, din Nordul Moldovei, sat in care nu mai fusese niciodata, pana la mine, un licentiat (asta in timp ce G.R.S. a primit un post la Televiziune).
Dar mi-a si folosit, a fost ca un vaccin. Am detestat inca de la acea varsta Securitatea, i-am detestat pe colaboratorii ei, astfel incat, de-a lungul anilor, cand mi s-a propus sa devin si eu colaborator al monstruoasei institutii, am refuzat categoric, in cunostinta de cauza. Pe de alta parte, ceea ce am trait atunci mi-a satisfacut curiozitatea scriitoriceasca. Am inteles dintr-o experienta proprie ce insemna sa ajungi acolo, si asta fara sa fi fost, totusi, torturat sau intemnitat. A fost : asa vad lucrurile acum : un fel de documentare, care ma ajuta sa inteleg azi, mai bine poate decat alti critici literari, memoriile fostilor detinuti politici si, in general, comunismul.
- "Hai sa ne bucuram impreuna de frumusetea literaturii" : ati spus ca va este deviza. Intre timp, ati publicat (lucru mult visat, dar atat de rar in viata unui critic) o "Istorie a literaturii romane contemporane". A fost o aparitie indelung comentata. Credeti ca "deviza" dumneavoastra a fost transmisa si inteleasa corect prin aceasta carte?
- A fost inteleasa corect de iubitorii de literatura (fie ei scriitori, intelectuali de alta formatie, studenti), nu si de autorii fara talent, obsedati de absenta lor din sumarul cartii mele. S-au scris pana in prezent peste 200 de comentarii despre Istorie... (dintre care aproape o suta favorabile si ceva mai mult de o suta nefavorabile, unele pline de o ura intunecata; semnificativ este faptul ca s-au pronuntat impotriva Istoriei... exclusiv autori care nu sunt mentionati in paginile ei si : surpriza : critici si istorici literari care ar fi vrut sa scrie ei o asemenea carte).
Dar... nu vreau sa mai vorbesc despre modul cum a fost primita Istoria... Important este ca multa lume doreste s-o aiba in casa, ca librarii dau mereu telefoane la editura ca sa-si procure noi exemplare. Vreau, in schimb, sa fac o marturisire in legatura cu deviza mea, "Hai sa ne bucuram impreuna de frumusetea literaturii" (pe care ma bucur ca ati remarcat-o). Da, acesta este sensul intregii mele actiuni (nu gasesc un substantiv mai putin pretentios) critice. Trist este doar faptul ca, de-a lungul timpului, tocmai eu, instigatorul la placerea de-a citi literatura buna, m-am indepartat de literatura buna.
Citesc, din obligatie profesionala, multe carti care nu merita citite. Citesc si manuscrise, sute de manuscrise, greu descifrabile, consumandu-mi ultimele rezerve de acuitate a vederii, cu speranta ca am sa descopar : cum zice cliseul : un graunte de aur in gramada de nisip. Ei bine, sa zicem ca-l gasesc (uneori l-am si gasit). Cu ce schimba asta situatia? In biblioteca zac lingouri de aur, iar eu imi pierd vremea cu grauntele. Ca sa nu mai vorbesc de sutele de ore pe care le cheltuiesc, in plus, cu tinerii pe care ii "descopar", analizand impreuna cu ei propriile lor texte, recomandandu-i la edituri, suportandu-le rasfatul de scriitori, pentru ca in cele din urma ei sa se insoare (sau sa se marite) si sa uite complet de literatura ori sa se expatrieze si sa-mi dea cate un telefon de acolo, din strainatate, rugandu-ma sa-i mai vizitez pe parintii lor, ramasi in Romania, care... intelegeti, domnule Alex. stefanescu, se simt atat de singuri...
(Chiar ma intrebam zilele trecute, cu un umor acru, in timp ce stateam la coada, la o farmacie, ca sa cumpar medicamente "compensate" pentru mama unui tanar descoperit de mine la "posta redactiei" si stabilit in prezent in SUA, ca informatician, ce caut eu acolo, la coada, si de ce trebuie sa platesc atat de scump, cu zile intregi pierdute, nevinovata mea pasiune pentru literatura.)
Toata lumea stie ca Romania este o tara saraca. Saracia n-o impiedica insa sa aiba sute de institutii culturale, fiecare cu bugetul ei, modest, dar sigur. Functionarii acestor institutii trebuie sa-si justifice existenta si fac "planuri de activitate" din care nu lipsesc concursurile literare, simpozioanele, festivalurile de poezie etc. Un urias malaxor al literaturii se pune in miscare cu acesti bani care : sunt, nu sunt evenimente literare : trebuie cheltuiti, ca sa... nu fim nevoiti sa-i dam inapoi statului.
Primesc, in medie, o invitatie pe zi la asemenea activitati. Daca le-as da curs, as putea trai din asta pana la sfarsitul vietii, pentru ca, la fiecare manifestare, se ofera cazare, masa si transport gratis. Ar insemna, insa, sa renunt complet la citit si la scris. Unii scriitori, de altfel, au si renuntat de mult. Sunt prezenti la tot felul de "mese rotunde", dar la masa lor de scris : nu.
Organizatorii manifestarilor culturale tocmai de asta ii si prefera: pentru ca sunt disponibili si accepta cu usurinta orice invitatie.
In ceea ce ma priveste, din douazeci-treizeci de invitatii accept, in medie, una. Atat, una. si totusi este foarte mult, este dezastruos.
De ce o acccept? Pentru ca o data este vorba de un activist cultural care ma roaga sa dau curs invitatiei si asta ma induioseaza. Pentru ca alta data mi-e dor de anumite locuri si am astfel prilejul sa le revad. Sau pur si simplu pentru ca ma cauta la telefon cate o domnisoara cu voce placuta si nu ma lasa inima sa o refuz.
Dar de fiecare data, fara exceptie, regret amarnic ca am acceptat. Festivalurile de literatura sunt, toate, festivaluri ale mediocritatii. Armate de scriitori fara valoare, din Bucuresti si din provincie, se perinda in asemenea ocazii prin fata unui public competent si resemnat sau naiv si entuziast pentru a-i smulge aplauze nemeritate. Sunt prezenti si doi-trei scriitori, care ar avea ceva de spus, dar nu spun sau spun si nu se aude.
Discutiile intre "specialisti" sunt si ele comedii ale amatorismului agresiv si emfatic. (Ca sa nu mai vorbesc de comedia simpozioanelor la care participantii, romani, vorbesc toti in engleza. O engleza turistica, in a carei plasa cu ochiuri largi nu ramane nimic din frumusetea literaturii.)
Particip, deci, la asemenea discutii, ma duc dupa aceea la cate un banchet la care pierd, din nou, ore pretioase, si ma mai si indop cu mancare si bautura, dintr-o lacomie nestapanita, dar de la un moment dat si din politete, ca sa nu par ciufut, iar noaptea nu pot sa dorm din cauza cafelelor baute si a surescitarii provocate de situatia falsa in care ma aflu. Cartile luate cu mine de la Bucuresti stau nedeschise in valiza. Deschid, in schimb, televizorul din camera de hotel, aproape intodeauna prost racordat la antena, si ma uit la nestire la o Andreea Marin plina de purici. In asemenea momente mi-e foarte dor de literatura, de o literatura care se indeparteaza de mine tot mai mult, ca un miraj. Nu-mi vine sa cred ca a fost o vreme cand, dorind sa citesc, chiar citeam.
- Care este criteriul valoric pe care il aplicati unui scriitor? Va este mai la indemana postura de istoric literar ori cea de critic?
- Pentru mine, un text literar este valoros numai daca este activ din punct de vedere estetic, daca emotioneaza, daca are ecou in constiinta cititorului. Unii autori (rau intentionati, dornici sa gaseasca o explicatie pentru faptul ca-i ignor, alta decat aceea ca nu merita sa fie luati in considerare) m-au acuzat ca mizez totul pe emotia frusta, ca ma las condus, in evaluarea creatiei literare, de o conceptie estetica rudimentara, ca nu intamplator sunt insensibil la literatura livresca etc. Dar eu nu am spus ca mizez totul pe emotia frusta, eu am vorbit de emotie, in toate sensurile acestui cuvant, de la emotia frusta la emotia rafinata, de la trairea naiva de catre cititor a fictiunii la admirarea ei exigenta, in cunostinta de cauza. Pe autorii valorosi de literatura livresca : Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu si altii : i-am pretuit intotdeauna, i-am si prezentat pe larg in Istoria... mea. Unii comentatori ai mei procedeaza ca acele femei urate care, netrezind nici un sentiment unui barbat, il acuza ca este impotent. Judec orice text ca un critic, nu ca un istoric literar. Daca citesc insa o carte care nu ma emotioneaza, dar stiu ca i-a emotionat pe altii, cu o suta de ani inainte, recurg la mijloacele unui istoric literar pentru a intelege atmosfera de atunci, pentru a-mi da seama ce anume placea cititorilor de altadata.
- Ati urmarit cumva o schimbare a canonului prin "Istorie…" ori pur si simplu a fost o forma de exprimare subiectiva : la care si Nicolae Manolescu adera, dupa cum ne-a declarat recent in "Adevarul literar si artistic" (vezi Nr. 839/04 oct. 2006, http://www.adevarulonline.ro/literar)?
- Nu cred ca un critic literar poate sa schimbe canonul, poate eventual sa contribuie la schimbarea lui. Dar si aceasta numai a posteriori, ca efect secundar (si nu ca un obiectiv) al actiunii lui critice. Ca si in literatura, in critica literara orice politica strica farmecul jocului. Important este, cred, sa uiti de tine, de vanitatea ta, de pozitia ta in societate, atunci cand citesti, sa te bucuri din toata inima de frumusetea literaturii si sa-i inviti si pe altii sa se bucure de ea. Ce rezulta de aici, ramane de vazut. Oricum, nu poate iesi ceva rau.
- Am putea intra in bucataria proprie: ce face, concret, redactorul-sef al "Romaniei literare" pentru aceasta revista?
- Ar fi plictisitor, pentru cititorii atragatoarei dvs. publicatii, sa povestesc cum tratez cu colaboratorii, cum "lucrez" pe texte, cum fac de serviciu "din partea conducerii" in ziua tehnoredactarii, marti, prin rotatie cu Nicolae Manolescu si Gabriel Dimisianu (de la 1 decembrie 2006 incolo numai cu Gabriel Dimisianu, intrucat Nicolae Manolescu pleaca ambasador la UNESCO, la Paris, si va mai fi prezent printre noi doar prin intermediul telefonului).
Mai bine sa va spun cateva cuvinte despre sedinta noastra "de sumar" de miercuri, care se transforma de fiecare data intr-un mic spectacol. In afara de membrii redactiei, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, eu, Oana Matei, Adriana Bittel, Constanta Buzea, Marina Constantinescu, Ioana Parvulescu, Mihai Minculescu, Cristian Teodorescu, de colaboratori ca Pavel susara, Tudorel Urian, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Marius Chivu, Cosmin Ciotlos si multi altii, avem frecvent si "vizitatori", unii ilustri, cum au fost Monica Lovinescu, (regretatul) Virgil Ierunca, Liviu Ciulei, Ileana Malancioiu, Nicolae Breban, Ilie Constantin, Constantin toiu, Petru Popescu, Matei Calinescu, Varujan Vosganian, Radu Bogdan, Marta Petreu si asa mai departe. Sumarul se face (aparent) in joaca. Glumim, radem ca in anii studentiei, se schimba replici, uneori scanteietoare, ne jucam. Dincolo insa de acest show exista o munca serioasa si competenta de pregatire a revistei acasa, in linistea bibliotecii fiecaruia. Nu ne-am mai desparti unul de celalalt.
O data pe an, spre imensa mea bucurie, si anume in iunie, cand se coc ciresele, sedinta de sumar are loc in gradina mea dintr-un sat din sudul Bucurestiului, intr-un chiosc special amenajat de mine in acest scop. Participantii la sedinta nu trebuie decat sa-si intinda mana catre ciresii din jur ca sa-si ia cate o cireasa.
- Umorul dvs. este adesea spumos si devastator: ii mai visati pe Iliescu si Nastase invartind la cazanul cu fasole? Este suficient umor in literatura romana? Dar in relatiile dintre oamenii de cultura?
- Avem nevoie de umor, dar nu in sensul ca ar trebui sa ne hlizim intr-una, cum fac cei de la Academia Catavencu, ci in acela de sentiment al relativitatii ideilor, de placere a comunicarii, de bunavointa prietenoasa, chiar exuberanta, fata de partenerii de discutie. Bine ati facut ca ati spus umor, si nu ironie. Eu nu iubesc ironia, o folosesc doar ca pe o arma (taioasa) cand nu mai am alta solutie (pentru ca invective, oricum, nu as fi in stare sa profer). Eu iubesc umorul, care inseamna sa radem, eu si cu tine, de ceva (si nu eu sa-mi bat joc de tine, spre hazul galeriei, asa cum se intampla cand recurg : rar : la ironie).
- Ce planuri aveti de viitor?
- Planurile mele de viitor nu sunt spectaculoase. Vreau sa citesc si sa scriu. Mi-am facut anul acesta o casa (in gradina de care deja v-am vorbit si pe care o am din 1994), mi-am dus acolo opt mii de carti (din cele douasprezece mii pe care le am) si in curand am sa ma mut si eu in acea casa. Pana la varsta pe care o am acum (59 de ani) am locuit (chinuit) exclusiv la bloc, de unde, in loc sa vad cerul, am vazut zilnic numai rufele puse la uscat in balcoanele blocului vecin. Pe fereastra camerei mele de lucru din casa de la tara vad gradina si cerul.
- "Niciodata nu m-a deranjat faptul ca se traieste greu, ci faptul ca se traieste urat", ati declarat. Ce credeti ca avem de facut pentru a trai mai frumos de aici inainte?
- Important este ca oamenii sa aiba o vocatie a frumusetii sau sa existe pedagogi, in sensul larg al cuvantului, care sa-i faca atenti si sensibili la frumusete. In momentul de fata, nimeni nu educa pe nimeni in mod deliberat, sistematic, nici macar in familie sau in scoala. Calitatea populatiei din Romania a scazut si continua sa scada in mod dramatic. Intelectualii de elita privesc cu dispret acest spectacol uman dezolant in loc sa se simta raspunzatori de ceea ce se intampla cu semenii lor necultivati.Cine ajunge sa iubeasca frumusetea existentei o descopera singur, in jurul sau, ori o inventeaza. Un asemenea om era tatal meu. El gasea spontan forme de ritualizare a vietii. Inainte de a bea un pahar cu vin, il ridica in lumina soarelui, pentru a se bucura de culoarea lui. Daca mergeam cu el la padure si venea vremea sa mancam, alegea cu grija locul, de obicei langa un izvor, asternea un stergar alb pe iarba matasoasa, taia ingrijit painea cu briceagul, sectiona delicat rosiile bine spalate, iar uneori aduna si cate un pumn de fragi, ca desert. tin minte ca erau zile cand venea obosit de la serviciu si, asa obosit cum era, imi propunea, entuziast, sa mergem sa vedem asfintitul soarelui de pe dealul pe care sunt ruinele cetatii lui stefan cel Mare sau sa ne aventuram pana in lunca raului Suceava si sa-i aducem mamei in dar un manunchi de nuiele de salcie cu "matisori".
- Este instalarea in varsta bruiata de instalarea intr-un rol (mai mult sau mai putin fals) pe care ni-l alegem ori ne este destinat fiecaruia?
- Este surprinzatoare intrebarea dumneavoastra. Atinge ceva esential din felul meu de a fi. Eu chiar joc, in viata de fiecare zi, un rol, sunt cordial, incurajator, decis : practic ceea ce s-ar putea numi "un optimism" pedagogic. Nu ma prefac, dar imi exhib doar aceste caracteristici ale individualitatii mele; pe celelalte le pastrez ascunse. Este rolul pe care il joc si in critica literara. In comentariile critice pe care le-am scris de-a lungul anilor n-o sa gasiti inregistrate in niciun fel momentele de tristete sau deznadejde, revolta sau greata, ardoare erotica sau gelozie pe care le-am trait, ca orice om. Mi-a ramas in minte, dintr-un film, imaginea unui soldat care traverseaza un rau vijelios scufundat pana la gat, dar tinand sus, deasupra apei, arma si ranita, ca sa nu se ude. Asa mi-am trait eu viata, tinandu-mi mereu deasupra scrisul.In aceste conditii, cineva ar putea crede ca imi vine greu sa imi accept varsta. Nu-mi vine deloc greu. Rolul e rol, iar viata : viata. si apoi, oricum, nu ma sperie gandul ca imbatranesc. Fiecare moment are farmecul lui. Mi-a placut sa fiu copil. Mi-a placut sa fiu tanar. Imi place si sa imbatranesc (numai matur nu mi-a placut sa fiu; obligatiile specifice unui matur ma indepartau de literatura; imi doream atunci sa sufar un accident grav, sa raman, de exemplu, fara ambele picioare, astfel incat opinia publica sa accepte ca eu, un barbat puternic, imi petrec timpul citind si scriind). Iubesc viata si, in mod paradoxal, imi iubesc si declinul. Simt un fel de frenezie a imbatranirii, ca o alunecare cu sania, intr-un vartej de zapada, pe una din strazile in panta ale Sucevei. Imi place, pana la un fel de beatitudine, ideea ca m-am nascut, ca am crescut, ca acum imbatranesc si ca in cele din urma am sa si mor, ca toata lumea. Ca fac parte din lume.
Ma numar printre norocosii care au primit un bilet la spectacolul existentei (miliarde de miliarde de oameni posibili n-au avut acest noroc, daca luam in considerare fie si numai spermatozoizii care s-au irosit de-a lungul miilor de ani). Mi-a placut spectacolul. Oricum, nu m-am plictisit deloc.
