In trecut erau considerate purtatoare a unor valori magice sau a unor virtuti talismanice, erau privite ca embleme ale onoarei sau simboluri ce permiteau recunoasterea statutului, apartenentei si conditiei sociale ale persoanelor care le purtau. In prezent, bijuteriile reprezinta frumusetea si bunastarea, sunt asociate cu dragostea si sexul, semnifica intimitatea si misterul. Mergand la extrem, am putea spune ca putem chiar judeca o persoana dupa bijuteriile pe care le poarta; gustul reprezentand o caracteristica ancestrala de baza, ingropata adanc in fiecare dintre noi, iar bijuteriile - cele care reflecta, astazi mai mult decat oricand, eu-ul subconstient.
In anii 1920 - 1930, lumea modei a fost “invadata” de o multime de designeri talentati – Schiaparelli, Balenciaga, Chanel, Dior – nume care s-au identificat cu produsele muncii lor creatoare. Moda a continuat cu Mary Quant. Acesti renumiti artisti s-au impus nu numai in designul vestimentar, dar si in arta bijuteriilor. Cele doua directii – moda si bijuteriile – au devenit treptat mai stimulatoare si mai individuale.
Aceasta schimbare a fost, in parte, rezultatul rasturnarii pietei: oamenii foarte bogati nu au mai constituit principala clientela din industria bijuteriilor. In tarile dezvoltate, populatia obisnuita a inceput sa achizitioneze din ce in ce mai multe produse de acest fel, prin urmare pe piata de profil au aparut bijuteri de o diversitate fara precedent, care satisfaceau toate gusturile, indiferent de veniturile, varsta, functia etc. cuparatorilor.
Desigur, exista si alte motive care au condus la aceasta schimbare. De exemplu: viteza cu care se efectueaza calatoriile a atras dupa sine o circulatie mai rapida a produselor dintr-o tara in alta, astfel ca moda si ideile in materie de arta (si nu numai) s-au raspandit cu rapiditate de-a lungul intregii lumi; jurnalismul modern, cu rubricile sale vaste dedicate femeilor, nu numai ca a flatat femeia emancipata, prin atentia acordata, dar a reprezentat si un salt brusc, prin publicarea inovatiilor in domeniu. Si chiar daca, de cele mai multe ori, acestor stiri li se acorda o semnificatie exagerata, ele stimulau producatorii, care se straduiau sa vina cu creatii cel putin la fel de interesante.
Cel mai important motiv poate fi considerat, insa, evidentierea designerilor. O adevatara “rampa” de lansare a constituit-o prima expozitie internationala din lume, dedicata bijuteriilor moderne, a carei prima editie a avut loc in anul 1961 la Goldsmith Hall, in Londra. Cu ocazia acestui eveniment au fost expuse peste 900 de creatii din 28 de tari, majoritatea acestora provenind din ateliere mici. Impresia de vitalitate a fost coplesitoare. Prapastia dintre produsele acestor artisti si cele aflate pe piata la momentul respectiv era evidenta si dureroasa. Compania Worshipful, apartinand de Goldsmith, si De Beers au acordat un sprijin material extraordinar acestor artisti, prin organizarea unui concurs a carui miza era suma de 26.000 $. Cu ocazia acestei mari expozitii, multi dintre designerii necunoscuti la acea vreme au devenit faimosi, asa cum au fost: Andrew Grima si John Donald din Anglia, Friedrich Becker si Reinhold Reilling din Germania sau Bruno Martinazzi si fratii Pomodoro din Italia.
Designul bijuteriilor a devenit mai mult decat simpla armonizare a pietrelor si a metalelor, ajungand sa exprime o dorinta constienta de a fi tu insuti, de a fi diferit. Desi creatiile moderne nu mai exprimau atat de evident caracteristicile nationale, ele erau intr-adevar originale si, cu timpul, au purtat amprenta influentelor catorva producatori si designeri dominanti; stilul nu mai varia in functie de specificul unei tari, asa cum se intampla in trecut, dar cu toate acestea sansa fixarii unui stil exista.
Una dintre creatiile supreme, considerata una dintre cele mai bune opere moderne si reprezentativa pentru intreaga lume a bijuteriilor de la momentul crearii sale, este coroana proiectata de Louis Osmanpentru Printul de Wales. Aceata a fost data Reginei de catre Compania Goldsmith cu ocazia ceremoniei de investire a Printul de Wales de la Caernarfon, din anul 1969. Modelul ales este unul elegant, fin proportionat si, in mod evident, in conformitate cu moda anilor 1969. Coroana este confectionata din aur de 24 de karate, cele patru cruci aplicate la extremitati si cele 4 flori de iris fiind facute din pepite de aur 
Welsh (cel mai scump aur din lume), armate cu platina si decorate cu diamante si smaralde. Sfera montata in partea de sus a arcului a fost gravata de Malcolm Appleby cu insemnele Printului de Wales. Aceasta este inconjurata de 13 diamante, aranjate astfel incat sa redea pozitia constelatiei Scorpion – zodia printului.
Ceea ce este intr-adevar remarcabil la aceasta coroana este tehnica de realizare – o splendida combinatie de procedee vechi si noi. O mare parte din lucratura ar fi putut fi realizata si acum cateva secole: fixarea pietrelor, lustruirea manuala si slefuirea, asamblarea partilor prin lipire. La aceste tehnici manuale de confectionare, realizate, de regula, in mici ateliere de lucru, formate din 3 sau 4 parsoane, se adauga noile tehnologii, cum ar fi, de exemplu: electro-formarea, prin care, cu ajutorul curentului electric, un strat de aur este fixat pe un mulaj din rasina.
Japonia
Intotdeuna sensibila la influentele din afara, Japonia a ramas, fara discutie, fidela unui anumit stil, cu totul diferit de cel european. In unele sfere ale vietii, precum: teatrul, traditia japoneza este atat de veche incat unui vestic ii este aproape imposibil sa o inteleaga. In domeniul bijuteriilor situatia este aproape la fel de surprinzatoare, dar in sens opus – nu exista deloc o istorie.
Timp de secole femeile japoneze au purtat somptuoasele lor costume brodate in locul bijuteriilor – kimonoul era adesea prevazut cu snururi metalice si aproape ca putea fi considerat o bijuterie in sine. Orice alta podoaba atasata acestei piese vestimentare ar fi fost superflua. Apoi era parul, ale carui coafuri puteau fi considerate adevarate opere de arta. Admiratorii vechii perioade japoneze pot declara ca femeile japoneze, in general mici de statura, isi aranjau intotdeuna parul in conciuri spectaculoase, prinse cu piepteni din carapace de testoase, adesea smaltuiti si prevazuti cu insertii de otel sau acoperiti cu foite subtiri care sa reflecte lumina. Obiceiurile japoneze in privinta bijuteriilor sunt dominate, asa cum ne-am astepta, de vechea structura sociala a acestui popor, considerat a fi unul dintre popoarele cu cea mai rigida cultura din lume.
Japonia si-a deschis portile si a permis schimburile comerciale cu statele vestice abia la sfarsitul anului 1853, iar incepand din 1945 produsele venite din afara au patruns in masa in aceasta fascinanta tara. Arta bijuteriilor este noua pentru japonezi si ea reprezinta, in parte, rezultatul acestei invazii vestice. Dezvoltarea surprinzatoare a industriei moderne in Japonia a atras dupa sine o noua profesie: aceea de designer/ creator. Kenmochi, de exemplu, care conducea ceea ce astazi poate fi considerat cel mai mare studio de design din lume, prelucra obiecte de o mare diversitate, de la motociclete la tacamuri, obiecte de mobilier, lampi din hartie etc. De la pozitia de imitator, Japonia a trecut treptat la cea de creator, nu numai in privinta proceselor industriale, dar, in mod inevitabil, si in ceea ce priveste stilul.
Bijuteriile au inceput sa fie purtate in Japonia la fel ca in oricare alta tara occidentala, mesterii bijutieri erau considerati adevarati artisti, cu viziune proprie, iar comertul in domeniu se dezvolta si el foarte repede. Japonia devine a doua cea mai mare tara importatoare de diamante, dupa SUA. Zeci de mii de comercianti isi dezvolta cu succes afacerile cu bijuterii. Inelele reprezentau cele mai vandute podoabe, pentru ca puteau fi asortate cu usurinta la orice tinuta si puteau fi purtate cu orice ocazie, insa aproape la fel de bine se vindeau si cataramele pentru obi (un fel de esarfa cu care se prinde kimonoul) si pieptenii, si mai apoi acele de par si cerceii.
Ca materiale, perlele detineau 60% din vanzari; acestea veneau, in principal, din Toba, de pe insula Shima - prima ferma de cultura de perle artificiale dezvoltata de Mikimoto. Perlele erau aduse si din Nagasaki (golful Omura); din Kyushu si din nordul Australiei, de pe insulele Thursday si Cape York– considerate a fi cele mai bune sursa. Ulterior, diamantele au devenit mai populare: in magazinele Nakai (una dintre cele mai vechi firme de familie din Japonia) se vindeau pietre mici de 0.3 si 0.5 carate. Rubinele sintetice si safirele devin si ele populare.
Montarea bijuteriilor se executa in Kofu – un oras izolat aflat de vest de Tokyo, in provincia Yamanashi. Acesta era un vechi centru de excavare a pietrelor pretioase, nucleul unui mare artizanat in care minele de cristale si taierea pietrelor erau active de sute de ani; caminul jadului si al quartului roz, al agatelor si al carnelianului.
In anul 1970 Seibu (cel mai mare magazin japonez de bijuterii, evaluat la un moment dat ca fiind mai mare decat grupul britanic Marks and Spencer) da Japoniei cea mai mare provocare de pana atunci, prin intermediul primei colectii internationale de bijuterii moderne: expozitia a atras reprezentanti din peste 50 de tari europene - cei mai buni designeri ai momentului, precum si 20 de mesteri japonezi, asistati de un juriu format dintr-un grup de artisti si bijutieri de seama. Organizatorul acestui eveniment important in istoria bijuteriilor din Japonia a fost Yasushiko Hishida, profesor al uneia dintre cele mai mari universitati din Tokyo – Musashino Art University.
Printre cei mai de seama reprezentanti ai artei bijuteriilor japoneze se numara Yasuki Hiramatsu - nascut in Osaka, in anul 1926, profesor la Universitatea de Arta din Tokyo, un pionier al bijuteriilor contemporane in Japonia. El a fost cel care a explorat si a reinterpretat tehnicile meseriei traditionale de prelucrare a metalelor, in scopul de a crea arta moderna. Creatiile lui Hiramatsu transmit simplitate, puritate si tarie.
Concentrandu-se asupra texturii, formei si luminii, piesele sale capteaza o frumusete interioara si o caldura si par insufletite, lumina reflectandu-se usor pe intrega lor suprafata. „Metalele pe care le folosesc in principal sunt asemanatoare fiintelor vii”, spune designerul, „atunci cand realizez o piesa, ma joc, ma ingrijorez, ma lupt cu ea si o incurajez”. De-a lungul distinsei sale cariere, Hiramatsu a castigat numeroase premii: in anul 1991 este distins cu Premiul de Excelenta, acordat de catre Ministerul Japonez al Educatiei; in anul 1994 este primul artist din afara Europei premiat cu „inelul bijutierilor” („the ring of goldsmiths”), de catre Gelleschaft fur Goldschmiedekunst din Germania; in 1997 Japan Industrial Art ii acorda premiul Kunii Kitaro Prize&. Unele dintre cele mai importante piese ale sale sunt expuse in colectiile din intreaga lume, inclusiv in galerii de arta si muzee: Crafts Gallery, Muzeul National de Arta Moderna din Tokyo, Pforheim Schmuckmuseum din Germany; Colegiul Regal de Arta si Muzeul Victoria & Albert din Londra.
Koji Iwakura administeaza la inceputul carierei sale un atelier format din 40 de persoane, avand contacte in intregul Tokyo. Specialitatea sa era turnarea; iar designul practicat de el era, in principal, unul derivat – un amestec de idei preluate din Europa si adaptate artei japoneze.
Una dintre „fortele” active in domeniul artei japoneze a bijuteriilor a fost, insa, Yasushiko Hishida. Ca profesor universitar, ca scriitor si propangadist, ca lider al mesterilor bijutieri si organizator al expozitiei internationale de la Seibu, prezenta lui in acest domeniu este esentiala. Hishida a calatorit foarte mult, avand in spate si o calificare in Italia. In anul 1968 scria ca, in opinia sa, designul modern japonez in domeniul bijuteriilor a inceput abia acum 10 ani, iar ca pregatire teoretica, numai cursurile tinute la universitatea sa (Musashino Art University) si cele predate de Hiramatsu la Universitatea de Arta din Tokyo sunt singurele existente.
Australia
Bijuteriile confectionate in Australia folosesc ca materie prima in special opalul produs la nivel local, in Lightning Ridge (denumita si capitala opalului negru). In Sydney, cele mai cunoscute bijuterii poarta marca Prouds (http://www.prouds.com.au/index.php). Cand William James Prouds a deschis primul magazin, pe strada Pitt din Sydney, in anul 1903, nu si-a imaginat ca intr-o zi bijuteriile Prouds vor deveni unele dintre cele mai reprezentative de pe piata din Australia, si nu numai. Viziunea sa - aceea de a oferi bijuterii de calitate, ceasuri si cadouri, care sa fie, in acelasi timp, accesibile tuturor australienilor, a ramas valabila si astazi, la mai mult de 100 de ani distanta in timp. Gama de bijuterii, ceasuri de mana si cadouri pentru protocol marca Prouds este cea mai mare gama din Australia, podoabele variind de la diamantele importate din Belgia, de exemplu si pana la piesele executate manual in propria fabrica.
Pe langa istoria de 100 de ani si mentinerea calitatii produselor sale, Prouds se poate mandri cu cele peste 195 de magazine la nivel national si cu o putere de cumparare care garanteaza clientilor sai bijuterii de inalta valoare.
Tot in Sydney, un alt magazin celebru de bijuterii este cel al lui David Jones. Specializat in diamante, acesta comercializa piese conventionale la preturi rezonabile, marea parte a productiei provenind de la un studio local in care lucrau mesteri provenind din tari diferite: doi italieni, un suedez si trei australieni. Managerul fusese presedintele Asociatiei Gemologice locale si petrecuse treizeci de ani in bransa, alaturi de fratii Hardy (http://www.hardybrothers.com.au/) – reprezentantii uneia dintre cele mai vechi familii de mesteri argintari din Australia.
Gary Bradley din Melbourne este considerat a fi unul dintre cei mai de seama designeri bijutieri australieni. Dupa o perioada de ucenicie de sase ani, efectuata in tara de origine, acesta a lucrat pentru doi ani, in Londra, alaturi de John Donald, a carui influenta se spune ca i-a generat lui Bradley succesul. Purtandu-se ca un adevarat artist independent, el a calatorit pana in Kabul pe o motocicleta, pe care a vandut-o acolo, dupa care a plecat intr-o excursie in Saigon, completandu-si cunostintele in mestesugul bijuteritului de la triburile intalnite de-a lungul itinerarului sau. A ajuns si in Japonia, trecand prin Vancouver, unde a lucrat pentru cateva luni, executand matrite ieftine pentru firma Jacobi.
In cele din urma Gary Bradley s-a reintors acasa, expunand pentru prima oara in cadrul galeriei Melbourne’s Princes Hill. Aici a intalnit-o pe sotia primului ministru Holt. Aceasta, precum si succesoarea sa, doamna Gorton, i-au facilitat numeroase comisioane si i-au inlesnit foarte multe comenzi, printre care si cadourile pe care Guvernul australian le-a facut a sase conducatori asiatici de stat. Mai tarziu, artistul a confectionat o pereche de cercei pentru Lady Bird Johnson, iar in anul 1966 isi va deschide primul sau magazin in Toorak Road.
In anul 1967 executa 11 piese pe care le prezinta la expozitia din Montreal. Impreuna cu doi sau trei mesteri, a reusit sa produca in Australia, intr-un interval de doi ani si jumatate, un numar aproximativ de 780 de bijuterii fara sa se repete macar o singura data. Gary Bradley ca creat piese de arta unice, deterstand ideea de serie sau de editie limitata. Stradania sa poate fi comparata fara indoiala cu cea a unui mare pictor; artistul nu a urmarit niciodata profitul, ci placerea de a crea bijuterii uimitoare.
Putin mai jos de Melbourne, la sud de raul Yarra, s-a nascut un alt mester bijutier australian demn de mentionat: Alan Shaw. Se autodenumea „aurar”, acest metal fiind singurul in care Show va fi lucrat intrega sa cariera. Dupa o perioada de perfectionare in atelierul lui Gabriel Lucas din Montreal, a lucrat acasa timp de patru ani, iar in anul 1969 isi deschide primul sau magazin. Majoritatea bijuteriilor sale erau piese turnate. Mesterul australian a folosit pietre precum: diamantele si smaraldele Gilson, iar ca metal numai aurul de 18 carate, cheltuind uneori sume care nu-i permiteau profitul.
Comparativ cu alte arte: muzica, literatura sau pictura, in Australia arta bijuteriilor poate fi considerata necreativa, numarul reputatilor designeri, in afara de cei enumerati anterior, nefiind mai mare de 10 in toata tara: Tor Schwanck, Macham Skippers, Darany Lewers, Helge Larsen, Emanuel Raft, Rex Steele Merten, Geoffrey Allen etc.
Scandinavia
Scandinavia poate fi considerata caminul designului modern. Expozitia de la Stockholm, din 1930, a introdus Europa intr-un mediu al formelor simple si aproape ca a facut pe cei care au asistat la acest eveniment sa uite de sabloane si de individualism (http://en.wikipedia.org/wiki/Stockholm_Exhibition_(1930)). La sapte ani dupa primul razboi mondial, Suedia a fost cea care a castigat, in cadrul Expozitiei Internationale de la Paris (Paris World Exhibition), cele mai multe onoruri oficiale, comparativ cu oricare alta tara din lume. Intre cele doua razboaie mondiale, foarte multi designeri de pe intreaga planeta, au raspuns initiativei suedeze: functionalitatea, pusa pe aceeasi treapta cu frumusetea. Insa, pentru ca bijuteriile, spre deosebire de mese, cesti de ceai sau perdele, nu au o utilitate structurala, nu au reusit nici sa contribuie si nici sa obtina profit cu aceasta estetica austera, pe termen lung.
Incepand din anul 1945, insa, conceptul de individualism a fost relansat. In 1951, nu Suedia, ci Finlanda a fost cea care a castigat cele mai multe premii la evenimentul organizat in cadrul muzeului Triennale din Milano. Artistii finlandezi au fost inspirati nu de logica purtarii bijuteriilor sau de geometria formelor, ci de imaginatia umana si de bucuria generata de libertate.
Luxul patrunde tarziu in Scandinavia, odata cu dezvoltarea industriala. Designerii incep pe un teren „curat”,
spre deosebire de Japonia, unde traditia vestimentara era veche si bine sedimentata sau de Australia, unde dorinta arzatoare legata de istoria britanica reprezenta o frana in calea schimbarii artistice. In tarile nordice, nici obiceiurile si nici piesele de metal ale trecutului nu au fost suficient de puternice pentru a crea un precedent. Ceea ce s-a ivit pe acest teren virgin a fost un design de amestec neelucidat inca. Pe de o parte, in arta bijuteriilor scandinave si-a pus amprenta scoala din Suedia, cu formele sale drepte, ascutite (cum sunt cele practicate de Wiwen Nilsson), iar pe de alta, cel mai probabil sub influenta Finlandei, fantezia personala. Pionierul acestui val neconventional este Tapio Wirkkala, ale carui piese din sticla striata vor constitui modele de inspiratie pentru mesterii bijutieri formati 30 de ani mai tarziu.
