“Din cele mai indepartate vremuri, inteleptii comparau virtutea cu jadul. In opinia acestora, culorile rafinate si luminoase ale jadului reprezentau virtutea si umanitatea.” Kung Fu Tzu (Confucius)
Despre jad s-au scris multe carti, nu numai in limba chineza (in China este cunoscut de cca. 5000 de ani, fiind considerat un obiect de cult), dar si in limbile engleza, franceza si in alte limbi occidentale. In orice caz, aceste lucrari pot fi impartite in doua mari grupe: cele scrise pentru arheologi si cele care se adreseaza colectionarilor. Prima categorie pune accentul pe vechimea anumitor piese, iar cea de-a doua se concentreaza pe valorea si finetea acestora, prezentand acele podoabe rare, executate din jad, de care orice colectionar ar fi mandru.
Inainte de epoca lui Pericle, cand locuitorii Europei Centrale erau formati din triburi de salbatici, coloane de camile purtand asupra lor poveri continand jad traversau, in caravane, drumul tocit dintre Khotan si China. Cu mai bine de o mie de ani inaintea erei noastre, chinezii au estimat jadul ca fiind cea mai pretioasa dintre pietre. Confucius, cel care a trait in secolul VI i.Ch. spunea: “In timpuri stravechi oamenii au gasit in aceasta piatra intruchiparea tuturor calitatilor.” YU, numele chinezesc al jadului, se traduce prin “piatra suprema”, “piatra Imparatului” sau “bijuteria Raiului”.
Din punct de vedere mineralogic, jadul este o piatra ornamentala, semipretioasa, cu luciu sticlos, compusa din silicat natural de aluminiu, calciu si magneziu, a carei culoare variaza de la alb-verzui si pana la verde inchis. Termenul de “jad” se refera la doua roci metamorfice diferite, alcatuite din minerale silicate distincte: nefritul si jadeitul.
Jadeitul, o varietate mai rara si mai valoroasa de jad, verzui sau albicios, reprezinta o categorie de mineral numit piroxen. Este compus din silicat natural de sodiu si aluminiu compact, prezentand diverse pete si striatii in culori vii si stralucitoare.
Cel mai comun tip de jad este nefritul, compus dintr-o retea de fibre microcristaline de calciu interconectate intre ele; este un masiv amfibol, care corespunde, ca si compozitie, silicatului de calciu si magneziu. Aceste doua minerale seamana atat de bine intre ele, incat sunt foarte dificil de deosebit, mai ales atunci cand sunt taiate sau cioplite, cu deosebirea ca jadeitul este putin mai dur decat nefritul.
Datorita rezistentei sale, nefritul a fost folosit initial pentru confectionarea uneltelor si, mai tarziu, pentru obiecte decorative. Cunoscut din vremuri preistorice, a fost deosebit de pretuit in Babilon, in America Centrala si in China Antica, unde era folosit la ceremonii religioase. Sumerienii, de exemplu, credeau ca nefritul are puterea de a rezolva problemele neasteptate ale vietii. De asemenea, in Noua Zeelanda, Mexic si America Centrala, aceasta piatra avea o semnificatie culturala deosebita. Se spune ca atunci cand Mexicul a fost cucerit de Cortez, jadul era estimat de catre azteci la o valoare atat de ridicata, incat putea fi cumparat cu de cateva ori greutatea lui in aur.
Folosit de chinezi foarte de timpuriu, nefritul se pare ca ar proveni din zona cunoscuta astazi sub denumirea de Turkestanul chinez (Hsinkiang) – o zona disputata, cu resurse naturale exceptionale. Prima inregistrare referitoare la sursa de jad din China se gaseste intr-un manuscris datand din secolul al II-lea i.Ch., in care muntii Kuen Lun sunt mentionati ca fiind muntii de jad, iar raul care curge la nord de acestia ca fiind locul de unde sunt obtinute pietrele de jad (de rau).
Asadar, suntem indreptatiti sa credem ca aceste doua localitati din Khotan sunt cele care furnizau nefritul, care era mai apoi transportat catre China, in vremea lui Han si mai tarziu, in perioada lui Chou. Piata unde avea loc negotul cu jad se numea Kashgar. De aici, caravanele porneau intr-o calatorie de mii de mile catre nordul Chinei, o calatorie care s-a repetat la intervale regulate de timp, vreme de doua mii de ani. Mai tarziu, camilele aduceau poverile cu pietre de jad, trecand prin Poarta de Jad (Jade Gate – vezi 
imaginea) – un pasaj situat la vest de Dunhuang, in provincia Gansu de astazi. In trecut aceasta “poarta” era locul prin care trecea drumul de matase, si reprezenta singurul loc care facea legatura intre Asia Centrala si China.
Se spune ca primii negustori care au parcurs calea dintre Orient si Occident ar fi pornit la drum candva în jurul anului 100 inainte de Christos. Au mers intai pana la Dunhuang, unde au trecut prin Poarta de Jad, cea mai vestica linie de aparare a imperiului, marginea civilizatiei. Acum incepea adevarata aventura, cu atat mai mult cat ei intentionau sa urmeze un traseu din nord sau sud, pentru a ocoli in acest fel bazinul Tarim si neprietenosul sau desert Takla Makan. In conditiile date, orientarea se pierdea usor, iar indraznetele intreprinderi aveau adesea un deznodamant fatal. Iar provocările care-i asteptau pe temerari la apus de marea de nisip erau la fel de amenintatoare: trecatorile înalte, majoritatea situate la o altitudine de peste 4000 de metri, ale Muntilor Pamir. Convoiul reusea sa ajunga la poarta unor orase legendare ca Samarkand si Buchara abia dupa un sir de intamplari incredibile.
Timp de 20 de secole nefritul a fost singurul jad cunoscut de catre slefuitorii chinezi si, in timpul mai multor dinastii succesive, acesti artisti au muncit din greu pentru a crea acea conventionalitate a formei si acel echilibru al designului, bine cunoscute astazi in arta slefuirii la chinezi.
Pe la jumatatea secolului al VXIII-lea e.n., in timpul domniei Imparatului Chien Lung, jadeitul, provenind din Burma, a fost introdus in China. Desi nu a beneficiat niciodata de aceeasi consideratie pe care chinezii o aveau fata de nativul nefrit, acest jad burmez, mai cu seama in varianta lui verde smarald, cunoscut sub denumirea de jad imperial, a captat puternic atentia bijutierilor chinezi, dar, mai ales, gusturile occidentalilor.
Desi foarte multi dintre noi cred ca jadul are, in general, culoarea marului, vom vedea ca aceasta piatra prezinta o mare varietate de nuante si culori, uneori imposibil de reprodus chiar si de cei mai priceputi artisti. Intr-o anumita perioada, in ultimii 150 de ani, chinezii au descoperit si au inceput sa foloseasca un jadeint de un verde profund, existent in provincia Yunnan din nordul Chinei.
Contrar convingerii aproape unanime, jadul nu se gaseste numai in Orient. Zacaminte importante de jad au fost descoperite in Statele Unite, Alaska, Noua Zeelanda, Germania si Siberia.
