In 1890 Henri Rousseau picta unul dintre cele mai reusite tablouri din cariera sa, autoportretul naiv cu titlul ironic si enigmatic “Moi-meme, portrait-paysage” (Eu insumi, portret-peisaj), reusind intr-o singura panza sa isi prezinte stilul, motivele si profilul artistic, dar si sa isi cucereasca noi si noi admiratori. Poate ca nu putini dintre critici ar fi ignorat sau luat in deradere pictura – prea putin important pentru Henri Rousseau, care isi pastrase o incredere naiva in ceea ce facea – dar cei care il cunosteau deja au fost incantati. Si privit astazi acest autoportret ar fi suficient (daca prin absurd ar fi tot ce a ramas de la prolificul pictor) pentru a surprinde macar liniile directoare care il faceau pe fostul vames sa picteze asa cum o facea. In portretul-peisaj Henri Rousseau este figura centrala, uriasa, plasata in prim plan si dominand intreaga lume. De altfel si atunci si mai tarziu, Rousseau se va “strecura” pe sine in compozitiile sale, sub forma unui personaj adesea in plan secund sau in fundal, modest, parca timid, retras, multumindu-se a fi o parte din intreg si nu centrul acestuia. Cei care il cunosteau se obisnuisera de altfel cu acest fel de a fi, timid, destul de retras, adesea de o naivitate (autentica sau studiata, iata marea intrebare cand vine vorba de acest pictor) care l-a facut sa intre in cateva incurcaturi cu legea, ajungand in anchete si procese. Insa pentru un naiv si un pictor retras de aceasta data el este, se impune, este centrul de atractie al compozitiei. Purtand haine elegante, de duminica, intunecate fara a sugera prin aceasta tristetea sau doliul, artistul trecut de patruzeci de ani a inceput o viata noua. Barba este ingrijita, privirea absenta, capturata de ceea ce vede in viitor, inainte. In urma au ramas orasul, marfurile pe care le inventaria si le stabilea taxele ce trebuiau platite, dramele personale, un trecut cenusiu, plicticos, atat de indepartat de lumea vesela si plina de viata a boemei artistice. Are in mana pensula si in cealalta paleta cu mai multe culori si numele celor doua sotii, regretata Clemence si noua sa companioana, Josephine, desi este greu de spus cat de fericit a fost cu oricare dintre ele. Dar prezenta numelor este in egala masura un omagiu, un dar, insa si o privire indiscreta poate in spatiul personal ar artistului. Poate ca Rousseau vine in fata publicului aratand ca nu ar fi putut sa picteze fara aceste doua femei care au jucat un rol atat de important in viata lui.
In partea dreapta a artistului o ambarcatiune de mici dimensiuni are o veritabila ghirlanda de steaguri, reale si inventate arborate in buna intelegere (de altfel pe varful pensulei se mai vede un pic de rosu, de parca abia a terminat de construit realitatea din fundal, dubla trimitere la vechea sa ocupatie si la pasiunea pentru steaguri de tot felul. Maestru recunoscut al spatiului pictural naiv – revendicat cu aceeasi incantare si de fovisti, de suprarealisti, apreciat de postimpresionisti si lista poate continua – Rousseau nu uita sa plaseze in partea stanga un balon plutind printre nori (avea de altfel o veritabila fascinatie pentru motivul zborului) ca un simbol al evadarii, al rupturii radicale de planul terestru, dar si ca o trimitere la interesul sau pentru masinariile moderne, zburatoare.
De ce “portret-peisaj”? Rousseau avea un umor propriu, cu tuse fantastice, iar reveriile sale il faceau sa descopere adesea ceva amuzant, ceva nostim, ceva ironic (fara acea incarcatura negativa) in lumea care il inconjura. O puritate a perceptiei, voita sau instinctuala, responsabila probabil si pentru naivitatea sa sociala care il facea adesea tinta farselor sau incurcaturilor, dar care transpusa in planul creatiei sale ii confera o indrazneala vizibila chiar si la nivelul titlurilor alese. Aflata la jumatatea drumului dintre portret si peisaj, carte de vizita de mari dimensiuni si autoprezentare in tuse indraznete, directe, puternice, fara sa piarda frumusetea onirica, “Eu insumi” ramane una dintre lucrarile sale esentiale.
