Renumit istoric de arta si profesor care a format mai multe generatii de specialisti, Henri Focillo s-a nascut pe 7 septembrie 1881 la Dijon (Franta), fiind fiul lui Victor-Louis Focillon, foarte apreciat pentru gravurile sale, castigator al Medaliei de Aur in cadrul Expozitiei Universale din 1900. Cu studii la Sorbona si atras de timpuriu de istoria artei, Henri Focillon isi sustine doctoratul cu o teza despre Giovanni Battista Piranesi, renumitul arhitect si artist plastic italian, ale carui gravuri infatisand Roma sau diverse cadre si locuri fantastice i-au adus faima inca din timpul vietii. Decis (in mare masura si datorita tatalui sau) sa se dedice istoriei artei, Henri Focillon preda la Bourges si Chartres inainte sa devina profesor la Universitatea din Lyon (din 1913), an in care incepe sa scrie si sa publice articole de critica si istorie a artei, dar si de critica literara, nu putine dintre acestea fiind ulterior “topite” in lucrarile sale teoretice. Va mai preda la Ecole des Beaux-Arts din Lyon, la Sorbona, la College de France, a fost si directorul Musee des Beaux-Arts din Lyon, pentru ca in 1939, pe masura ce amenintarea unei noi conflagratii mondiale devenea tot mai reala, sa aleaga refugiul in Statele Unite. Preda pentru o scurta perioada la Yale, revine in Franta in 1940, insa in cele din urma este nevoit sa plece in exilul american, ramanand in Statele Unite pana la sfarsitul vietii (a murit in 1943).
Cunoscut ca un specialist de prima importanta in arta medievala si renascentista, dar si pentru lucrarile sale de teorie si estetica, publica in 1934 o carte de referinta, “Viata formelor” (tradusa si in limba romana in prestigioasa colectie “Biblioteca de arta”) in care Focillon incerca sa propuna o noua metodologie, proprie, in acest domeniu, dar si necesitatea unei abordari pluridisciplinare. A publicat mai multe lucrari, unele dintre ele fiind publicate si in romana, fie ca era vorba de monografii – (“Benvenuto Cellini”, “Piero della Francesca”) sinteze dedicate unor curente si epoci (“Arta Occidentului. Evul Mediu”, “Arta sculptorilor romanici”), “Maestrii stampei”, lucrari despre arta asiatica (“Hokusai”, “L’art bouddhique”). O alta lucrare de referinta, publicata postum in 1952 si tradusa in mai multe tari, a fost studiu “Anul o mie”, dedicat importantei pe care a avut-o acest an in istoria medievala, in plan cultural si artistic.
Foto: doaks.org
