Arhitectura - Revista Romana de Arta, 1906
Hanul Manuc, unde a fost semnat Tratatul din 1812 dintre Franta si Rusia, era unul din ramasitele vechiului Bucuresti. El a fost cladit in 1808 in Strada Franceza, azi Strada Carol I, pe marginea Dambovitei dupa ce locurile domnesti se vandura si dupa ce nu mai ramasesera din stravechile cladiri si palate decat puscaria si cateva ziduri, despre a caror existenta nu mai pomenteste astazi decat Crucea din Piata Sfantul Anton.
Manuc era un armean destept, si om de incredere al lui Mustafa Pasa Baraictar, veniti impreuna din Constantinopol. Manuc era peste fire de bogat, el a cladit acest han, care s-a numit Hanul Manuk-Bey, si care deveni unul din cele mai cunoscute hanuri ale Bucurestiului.
Avea doua etaje, un subsol si pivnite boltite pe alocurea. El avea stilul cladirilor de pe atunci: stresinile mult iesite, arcadele sale in forma bizantina, cu boltile bine intoarse, invelit la corpul principal cu olane si tigla, iar la dependinte cu stuf, si forma inconjurul unei curti patrate, fara pavaj.
Hanul a fost cladit dupa caderea lui Selim al III-lea, la 1808, cand Manuc Bey cumpara in tara romaneasca, cu paralele Baraictarului, case mari, pravalii, munti cu paduri si mosia Bastiada din Judetul Prahova.
O renumita carturareasa din Paris, unde se asezase bogatasul armean, M.Ile Lenormant, prevestise lui Manuc ca va muri otravit. El locuia intr-un superb palat din Strada Verneuil, speriind Parisul cu bogatia si fastul sau, cand Mahmud al II-lea ceru lui Napoleon I extradarea lui, insa Ducele d'Otranto, Fouche, prefectul Parisului, tinea la dansul si i-a dat de stire despre cererea Sublimei Porti si Manuc putu scapa, fugind in Rusia.
Dupa prevederile M.Ile Lenormant, intr-adevar Manuc muri otravit de un servitor credincios al sau.
Fii sai care au trait in Rusia au dat Tarului Alexandru I un diamant de o marime atat de mare, si avand ape atat de sclipitoare incat se zice ca lumineaza si noaptea; Manuc Bey a fost celebru pentru bogatiile si pietrele scumpe ce le poseda.
Hanul acestui bogat aventurier a fost in Bucuresti, unul din vestitele hanuri vizitate intre 1808-1860 de diferite feluri de oameni, straini. Curtea hanului Manuc, era de pomeneala pentru multimea trasurilor, carutelor care veneau, zgomotul si murdaria erau imprastiate in toate partile, rufe, camasi, cearceafuri erau intinse pe franghii chiar intre frumosii stalpi din etaje.
Vizitatorii straini de Bucuresti desi nu trageau toti la aceasta gazda, totusi, vroiau sa-l vada pentru palimarele suprapuse ale camerelor si pentru aspectul pitoresc ce-l infatisa.
Desigur ca Hanul Manuc nu se putea asemana cu otelurile noastre de astazi, nici in confort, nici ca arhitectura, dar isi poate lesne inchipui cineva ce a fost acest han ca priveliste in curtea caruia se zbatea multimea zgomotoasa a tiganilor, surugiilor, carutasilor, a negustorilor fanarioti, a slugilor, in mijlocul desimei carutilor, chervanelor si brasovenilor care soseau din toate partile, ori plecau spre alte locuri, inhamate cu cai, cu boi sau ci bivoli.
Toate aceste se miscau unele alene, altele cu repezeala, in zgomotul galagios al unei multimi de o adevarata culoare locala, si speria adesea ori linistea nepasatoare a ratelor, a gastelor si a altor animale domestice care se scaldau cu drag in baltoacele curtii celui mai vestit din Palace-Oteluri ale Bucurestiului de pe vremuri.
