O fiinta eminamente muzicala, ca Ada Milea, actrita complexa, in ciuda aparentei ei simplitatii structurale, a reusit, in timp, sa "impace" mai multi titani ai literaturii universale cu generatiile de azi: lecturile ei muzicalo-teatrale au dus la descoperirea sau re-descoperirea lui Gellu Naum cu al sau pinguin Apollodor si cu Insula sau a lui Cervantes prin personajul Don Quijote. Acum, la initiativa lui Alexandru Dabija, i-a venit randul lui Gogol, cu Nasul, "intrupare" a absurdului foarte drag atat regizorului, cat si actritei-interpret, care a colaborat aici cu un mai vechi partener de scena, Bogdan Burlacianu (actor, fondator trupa Fara zahar).
De fapt, e foarte greu sa identifici si sa enumeri meritele fiecaruia in reusita acestui spectacol, nascut dintr-o nevoie comuna de a spune o poveste intr-un limbaj cat mai direct, nesofisticat, accesibil si, in acelasi timp, care sa satisfaca nevoia de subtilitate a publicului de teatru. Ada Milea exploreaza de mult timp posibilitatile de a "traduce" teatrul prin muzica, iar Alexandru Dabija e si el preocupat permanent sa gaseasca raspunsul la intrebarea "cum sa mai spunem o poveste pe scena?" .
Un posibil (mic) scenariu ar fi ca intr-o zi s-au asezat cu totii la o masa si au pus la cale un spectacol in care sa fie si teatru si muzica si video (de ultima "sectiune" s-a ocupat scenograful Andu Dumitrescu), dar care sa nu se limiteze la nici una dintre cele pomenite mai sus. Cine stie cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile? Cert este ca intamplarea cu nasul fugit de pe fata unui functionar care este, astfel, aruncat in neagra disperare timp de cateva zile, pana cand nasul i se intoarce pe fata, este spusa, cantata, murmurata, fluierata la nara (da, e partea cea mai amuzanta a spectacolului!) de catre doi oameni insotiti doar de chitarile lor). Nu stiu cum si cat le-a luat ca sa extraga esenta celebrei nuvele gogoliene si s-o transforme in versuri pentru cantecele pe care le-au compus - dar stiu ca aceasta actiune presupune nu numai capacitate de a sintetiza, ci si talent pentru a dramatiza, pe langa creativitate muzicala.
Plus stiinta de a crea suspansul - care nu trebuie sa lipseasca de pe scena - si aceea de a decupa povestea si a o pune in rama contemporana (functie indeplinita de imaginile din debutul spectacolului, filmate intr-un santier, cum sunt atatea in toata tara si mai ales la Sibiu). Rama intregita la final, cand, pe fondul unor alte imagini din Sibiul de azi, se mentioneaza in scris, cu subtitluri de film, ca, desi asemenea intamplari sunt rare in lumea de azi, ele au, totusi, loc, ceea ce le da dreptul de a fi aduse la cunostinta, in ciuda (sau tocmai gratie) excentricitatii lor. Repet, e greu de spus care merite sunt ale cui in cazul acestui spectacol, dar chestia e ca... "le-a iesit"! Gogol suna bine (si) la chitara. cristina.modreanu@gandul.info
