În 22 aprilie se vor împlini 100 de ani de la nașterea lui Yehudi Menuhin, unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți interpreți ai secolului XX, legat puternic de spiritualitatea românească prin relația sa atât de strânsă cu George Enescu, cel care i-a fost profesor și mentor. Așa cum se știe, Yehudi Menuhin a fost unul dintre cei mai importanți promotori în spațiul internațional al muzicii și moștenirii artistice a lui George Enescu; în mod emblematic, primul festival Enescu din 1958 l-a avut pe Menuhin printre invitații importanți. Ultima dată, Menuhin a fost invitatul Festivalului Enescu în 1998, cu doar jumătate de an înainte de a se stinge din viață.
foto: Daniel Hope - Yehudi Menuhin
La 100 ani de la nașterea lui Menuhin, iată că a venit rândul unuia dintre discipolii lui, violonistul britanic Daniel Hope, de altfel, unul dintre cei mai importanți violoniști ai momentului, să-i aducă un omagiu maestrului său. De fapt, așa cum Menuhin a fost legat de Enescu printr-o relație mult mai profundă decât una elev-profesor, și Daniel Hope a fost astfel legat de Menuhin. Mama lui Daniel Hope, refugiată din Africa de Sud, a fost asistenta și apoi managerul lui Menuhin, așa că Daniel, încă de la vârsta de 2 ani, a crescut în preajma lui Menuhin, pe care-l consideră astăzi “bunicul său spiritual”. Daniel Hope a cântat alături de Menuhin de multe ori – de cele mai multe ori, Menuhin apărând în ipostază de dirijor, iar ultimul concert al lui Menuhin a fost chiar cu Daniel Hope solist.
Pe 5 februarie 2016 a apărut la casa Deutsche Grammophon “My tribute to Yehudi Menuhin”, un disc prin care Hope și-a propus să reflecte cât mai mult din personalitatea celui care a fost Yehudi Menuhin. Și face acest lucru alegând un repertoriu special, în care se împletesc lucrări emblematice pentru cariera lui Menuhin (cum este Concertul în re minor de Felix Mendelssohn, pus în circuitul mondial de însuși Menuhin, după descoperirea acestei partituri pierdute) sau Salut d’amour de Elgar (una dintre piesele lui preferate, o emblemă a spiritului britanic din Menuhin). Daniel Hope a ales și Concertul în la minor pentru două viori și orchestră de Vivaldi, una dintre lucrările pe care le-a cântat cel mai des alături de Menuhin. Sunt și lucrări inspirate de figura lui Menuhin ale compozitorilor contemporani Bechara El Khoury (compozitor emigrat din Liban și stabilit la Paris), Steve Reich, John Tavener și Hans Werner Henze (aceasta din urmă a fost chiar o comandă a lui Menuhin, iar Henze a compus o piesă mai curând neo-romantică și lirică, în total contrast cu stilul său componistic obișnuit). Albumul se încheie cu piesa Kaddisch din Două piese ebraice de Maurice Ravel – aluzie evidentă la religia lui Yehudi Menuhin, dar mai ales, include două piese care ar trebui să trezească interesul publicului din România: Hora Unirii de George Enescu și Rumänisch de Jo Knümann.
Evident, am fost extrem de curioasă să aflu de ce tocmai aceste două piese au fost alese pentru a ilustra legătura lui Menuhin cu George Enescu și cu România. Iată ce am aflat de la Daniel Hope, dintr-un interviu acordat pentru Radio România Muzical.
Când am început să lucrez la acest CD, de două lucruri am fost sigur: că voi include pe el o piesă de Bartok, pentru că Bartok a fost primul compozitor pe care l-am cântat alături de Menuhin și al doilea, că pe acest CD trebuia să fie ceva de George Enescu, pentru că Enescu nu a fost doar profesorul lui Menuhin, ci și cel care a avut cea mai mare influența muzicală asupra sa, în întreaga lui viață. Enescu a fost cel responsabil de șlefuirea acestei minți tinere, transformându-l dintr-un copil minune într-un artist adevărat, încă înainte ca Menuhin să împlinească 12 ani. De aceea, cred că toți îi suntem datori lui George Enescu, pentru faptul că a recunoscut acest talent uimitor.
A fost clar pentru mine că Enescu trebuia să fie într-un fel prezent pe acest album. Provocarea a fost pentru mine să aleg acele piese de Enescu care să se potrivească cu stilul de viață al lui Menuhin. Desigur, aș fi putut să iau Sonata a III-a de George Enescu pentru pian și vioară, care este una dintre piesele mele favorite din toate timpurile, dar durează destul de mult și ar fi distrus echilibrul cu celelalte piese de pe CD. Așa că am căutat alte piese dedicate viorii pe care le-a scris și am dat de această Horă a Unirii de care m-am îndrăgostit: o asculți și ai impresia că o știi dintotdeauna, dar nu ești conștient că a fost scrisă de Enescu. Când am auzit-o prima dată, am știut imediat că aceasta este piesa de care aveam nevoie, pentru că reprezintă strălucirea stilului de interpretare al lui Enescu, dar și stilul foarte mândru al muzicii tradiționale românești, pe care de altfel, Enescu l-a împărtășit cu Yehudi Menuhin. Deci, această Horă Unirii s-a potrivit pe disc din toate privințele și mi-a dat șansa să-l onorez pe Enescu.
În ceea ce-l privește pe Knumann, obișnuiam să ascult tarafuri de țigani împreună cu Yehudi iar el pur și simplu adora modul cum cântau violoniștii, deci am căutat o lucrare care să meargă mai departe decât ce a făcut Enescu. El a fost un pod între muzica tradițională și cea cultă, iar la Knumann am găsit doar plăcerea pentru acest tip de muzică atât de frumoasă.
Iată deci ce m-a făcut să aleg tocmai aceste două piese.
Hora Unirii nu este o lucrare foarte cunoscută a lui George Enescu. Cum ați găsit partitura ei?
Am pe cineva care lucrează pentru mine, este ca un detectiv în bibliotecile și arhivele din lume și-mi găsește lucrări de care nimeni nu știe. A fost cazul pentru aceste lucrări de Enescu, dar și pentru repertoriul baroc: el mi-a găsit lucrări de Vivaldi care nu au fost cântate vreodată. I-am spus ce am nevoie și a venit apoi la mine cu 4 sau 5 piese de Enescu; am știut imediat că Hora Unirii era exact ce-mi trebuia.
Vreau să spun că în general, este multă muzică de Enescu necunoscută. Cânt în acest moment o minunată piesă, tocmai am interpretat-o la Toronto, Impromptu-ul concertant pentru vioară și pian, o minunată piesă pe care Enescu a scris-o în anii lui de tinerețe, ceva între Wagner și Faure, având însă și un limbaj personal. Nici această partitură nu am găsit-o prea ușor.
Cred că este păcat că nu se acordă mai multă atenție lui Enescu – compozitorul. Desigur că a fost un mare violonist, dar și muzica lui trebuie cunoscută – cred că Octetul este cea mai cunoscută lucrare în momentul de față – muzica lui este într-adevăr fabuloasă.
Cred că Festivalul Enescu este un mijloc de a-l impune la nivel internațional pe George Enescu...
Da, așa este. Ca membru al Trio-ului Beaux Arts, am cântat la Festivalul Enescu, la București câteva piese mai scurte de George Enescu. Dar cred că oamenii din afara României trebuie să afle mai multe despre talentul unic al lui George Enescu.
Cristina Comandasu
26 Februarie 2016
