Fularul revolutiei la Sarpele rosu

Cand ziarele, cand televiziunile noastre - cata frunza, cata iarba - dau in clocot de atatea demascari ale masinatiunilor si gainariilor vietii politice autohtone, cinematograful ar trebui sa se intrebe de trei ori: ce mai inseamna astazi, la noi, curajul de a spune, chipurile, lucrurilor pe nume? Ticalosii, un film care "le zice", numai ca o face ca si cum ar vrea sa se ia la intrecere cu un jurnal TV, ilustrand si punand in scena stirile care ne bombardeaza zilnic: despre oameni de afaceri mancand icre negre cu linguroiul si politicieni corupti, despre jocurile "la doua capete", cand cu opozitia, cand cu puterea, pentru ca tuturor sa le fie bine si ei sa prospere, despre dusul vorbei santajiste de colo-colo, pe baza de ascultari si inregistrari ilegale (deschideti ziarele de azi si veti afla dezvaluiri mult mai palpitante).

Climaxul ar fi ordinul premierului de a elimina un adversar, prin simularea unui accident de vanatoare. "Cadavre de lux", nu alta. Prin anii '70, cand vedeam marile filme politice ale unui Francesco Rosi, Elio Petri, rotite in jurul unor teme asemanatoare, ne treceau toti fiorii, chit ca nu cunosteam toate dedesubturile vietii din Italia. Ceea ce vedeam era cinema curat. "Darea in vileag", pe care a mizat Serban Marinescu, "inspirat", cum scrie pe generic, "din romanul Ciocoii noi cu bodyguard de Dinu Sararu", nu poate asigura, doar ea, adeziunea spectatorului. Cu tot recursul la elemente exterioare cu carlig, dar care, departe de a captusi actiunea, nu fac decat sa se adune intr-o masa incongruenta, kitsch, de enunturi telefonate: o interventie televizata a lui Octavian Paler (oare i s-a cerut acordul?) despre "papusarii" nostri se intretaie cu transmisiile lui Dan Diaconescu si show-urile "incendiare" ale Nasului Radu Moraru.

Personajele, cele mai multe, nu nume proprii, vor sa bata departe, catre existenta lor multiplicata, ele sunt Senatorul, Generalul etc., iar atunci cand sunt, totusi, botezate, ori ne amintesc de poreclele manelistilor, Didi Sfiosu, ori tintesc in cineva, cum ar fi Dandu Patricianu, ceea ce nu este onest, din moment ce altii nu sunt eroi cu cheie. Cat despre amintitul Didi Sfiosu, personaj care traverseaza mai tot filmul, el sare cu totul din rama. Fost revolutionar, acum consilier prezidential - ni se spune, ca la treaba nu-l vedem - isi petrece preaplinul orelor intr-o crasma pitoreasca, in compania muzicantilor lui Nelu Ploiesteanu, intru nemurirea Sarpelui rosu, intrat in legenda (si) datorita lui Stefan Iordache, de altfel interpretul zisului demnitar. Un dezabuzat, caruia nu-i mai ramane decat sa-si ingroape amarul in cantece de lume si sa atarne emblema revolutiei - fularul rosu - in cui. In cuiul unei cruci simbolice. Masivitatea lui actoriceasca este, mai degraba, un document in sine despre arta lui Stefan Iordache de a lua in stapanire un personaj. Oricare ar fi el. Asa cum fac, de altfel, si Dorel Visan, Horatiu Malaele, Razvan Vasilescu, Mircea Diaconu, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinica. Nu de actori buni ducem lipsa. magda.mihailescu@gandul.info

Magda MIHAILESCU