Seara (dupa ce vedeam de 3 ori filmul) mergeam acasa si ma puneau vecinii de bloc sa le cant melodiile in limba lor originala. Eu le executam si dansurile bonus (printre copacii din jurul blocului). Se amuzau copios. ( Asta dupa ce la film plangeam la unison.
Insa altceva inseamna pentru mine “retro” cinema. Filmele occidentale pe care le vedeam acolo. Cele cu Ursula Andress ( who the f***k is Ursula , vor zice multi) din seria Africa/Safari express si cele cu Raquel Welch.
Apoi imi cumparam constiincios poze colorate (2 lei) cu ele de la chioscul din gara. Sau poze cu Senta Berger minimal imbracata, luand pranzul pe malul unui lac. Mai erau seriile cu Sandokan si Piedone. Desi nu ma omoram dupa ele, nu puteam lipsi din sala de cinema.
Vedeam si filme romanesti din care nu pricepeam nimic si nici prea glamuroase nu erau. Nici nu se canta, nici starlete bine machiate nu apareau. In adolescenta (anii ’80) nu ratam filmele rusesti. Publicul inca umplea salile. Fugeam de la liceu cu colegii de clasa.
Clasa era impartita intre cei care gustau filmele romanesti din seria „Declaratie de dragoste” si cei care gustau „Pas in doi”. Eu faceam parte din astia din urma. Apoi am plecat la Cluj unde eram fan cinemateca (atunci am vazut integralele Fellini, Antonioni etc.).
Imediat dupa revolutie cinematograful „7 noiembrie” si-a schimbat numele iar peste doi ani s-a transformat in discoteca. Astazi, ca orice oras romanesc care se respecta, orasul in care m-am nascut nu mai are cinematograf.
