Vernisajul a fost deschis de insusi directorul Muzeului, dl. Peter Huegel, care a dat cuvantul muzeografei Adriana Pantazi, aceasta, la randul ei facand prezentarea unei duble expozitii, cu creatii a doi plasticieni, tata si fiu, cu alte cuvinte, artisti din doua generatii.
Este vorba de Alexandru Tipoia (1914 †1993) si fiul sau George Tzipoia (n. 1945).
Ansamblul de lucrari din expozitie apartin familiei pictorului George Tzipoia, care a pus la dispozitia muzeului si materialul documentar necesar implinirii acestui demers.
Vorbitorii, intre care si pictorul expozant, ca si exceptionalul catalog pus la dispozitia vizitatorilor au evidentiat larga viziune artistica a lui Alexandru Tipoia, vastul orizont al operei sale, de la figurativ la abstract.
Complexa si elevata opera a celui de-al patrulea pilon spiritual al artei romanesti a veacului XX, dupa Ciucurencu, Baba, Tuculescu nascuti ceva mai devreme, este putin cunoscuta, chiar in randul specialistilor, ne mai vorbind de publicul larg.
Daca exista destule cazuri de artisti care ajung sa creeze cateva lucrari de inalt nivel, urmand ca apoi sa se repete mereu in stilul propriu descoperit de ei, producand in continuare nu creand, artisti pe care ii poti cunoaste doar din cateva lucrari, in cazul lui Al. Tipoia vedem un artist care s-a innoit continuu toata viata, derutand pe cei ce i-au cunoscut cat de cat activitatea artistica.
Inainte de 1989, Al. Tipoia nu a avut nici o lucrare expusa in Galeria Nationala a Muzeului de Arta a Romaniei, iar dupa revolutie este reprezentat de o singura lucrare achizitionata in 1941, cand artistul avea 27 de ani.
Abia in 1998, la cinci ani de la moartea pictorului, fiul sau George, cu sprijinul fundatiei ce poarta numele tatalui sau, a reusit sa relizeze o expozitie retrspectiva la Muzeul national.
De ce nu a reusit asa ceva pictorul insusi pe vremea bolsevismului ceausist, veti constata daca urmariti tematica creatiei sale complexe si modul de realizare.
Autoportretele din anii 40 si cel din 1965, Nudul din 1940 sau Peisajele din Assisi (1941), geometricele Valuri din 1970, Catedrala din Bruges (1959) ori clasicul desen al Notre Dame din Paris (1965), Himera (1979) nu intrau in sfera "realismului socialist".
Daca Nava spatiala II din 1960, multigeometrica, nu aducea a nava sovietica, iar Taranii purtand vase pe cap sau Batrana taranca torcand nu semanau a colhoznici, ci erau siluete esentializate, nu aveau ce cauta intr-un muzeu communist.
Foarte interesante ne-au parut lucrarile cu titluri muzicale, mai ales cele realizate cu contururi ce aduc a forme de instrumente cu coarde: Duo (1982), Elegie (1984) si mai abstractizatele Compozitie muzicala (1969) ori Simfonia fantastica. De asemnea Concert I si II, Omagiu lui Bach (1970), Simfonia in bleu (1960), Vibratie muzicala, Requiem (1966), Arhitectura muzicala (1969), din acelasi an, Simfonia a III-a de Enescu si multe altele, au tendinta de a sugera privitorului minunata lume sonora. Daca am inteles bine, ultima creatie a fost emblema uneia dintre editiile Festivalului "George Enescu" de la Bucuresti.
Interesante sunt sculpturile din lemn, in forma de instrumente muzicale cu subtitluri ca: Victorie I si II, Zborul, (1966-67), singura dintre ele, Calugarul (1965), a fost achizitionata.
Sigur ca limbajul in care au fost realizate Valurile si Concentratie I si II (1970), Ecoul, Germinatie, Galaxie, Miscare ondulatorie din anii 80 nu corespundeau "nobilelor" nazuinte ale artei socialiste.
Toate aceste lucrari, ca multe altele neamintite de noi, creaza o stare de efervescenta intelectuala, o dorinta de a intelege, de a sti, o stare benefica de optimism sanatos.
La randul sau George Tzipoia, din refugiul sau de la Geneva ne ofera "o perspective diferita asupra lumii" si "da viata unei transformari intre real si posibil" , plasandu-se intr-o pozitie in care "vizibilul se intalneste cu invizibilul si spatiul atinge non-spatiul", dupa cum scrie prof. Marisa Vescovo din Torino.
Din "centru", "patrat", "cerc" si cruce, George Tzipoia realizeaza un limbaj bogat cu care artistul "redescrie propriul univers al formelor simbolice si arhetipale care nu contureaza imagini mentale, ci incearca sa descopere misterul lor enigmatic, complexitatea si fascinatia lor."
Limbajul lui specific se contureaza in Autoportret, ulei pe panza din 1976, diferit de limbajul Autoportretului din 1965, ca si cele doua lucrari cu titlul Stea din 1998, ambele in ulei pe carton aurit sa duca la o concentrare maxima in cea cu acelasi titlu din 2005, in lemn, acrilic, metal, carton aurit.
O culme a concentrarii expresiei plastice, poate ca ar reprezenta-o Crucificarea din 2001, ulei pe lemn si Patru aripi din 2006, pentru a ne centra si noi pe titluri semnificative.
Expozitia merita sa fie vizitata pentru a ne da seama ca fenomenul plastic romanesc inca ne este necunoscut, ceea ce nu ne onoreaza deloc, expozitie ce face din privitor partener al artistilor in descoperirea esentelor unei lumi care, altfel, ne potopeste cu banalul si uratul cotropitor.
Descoperim astfel ca viata poate fi mult mai frumoasa decat o zarim noi, invatam sa o patrundem.
Hugo Hauptmann - Virtual Arad
