Intamplator, toate cele patru filme care intra azi pe ecrane au de-a face cu muzica. Poate pentru ca joi a fost Ziua Femeii? Oricum, sunt foarte diferite. Fiecare are muzica lui. "Ultimul radio show"/ "A Prairie Home Companion" este superbul cantec de lebada al regizorului Robert Altman, "La Vie en rose"/"La Mome" este biografia vietii lui Edith Piaf, "Muzica si versurile"/"Music &Lyrics" este o comedie romantica despre un compozitor si o textiera, iar "Aventurile lui Piccolo si Saxo", un film de animatie ale carui personaje sunt instrumente muzicale.
Cantecul de lebada al lui Robert Altman
"Moartea unui om batran nu-i o tragedie", se spune in "Ultimul radio show", unul dintre acele filme care sunt mult mai mult decat un film. Robert Altman se lupta deja cu cancerul cand l-a facut, dar cand a murit, anul trecut pe 20 noiembrie, pregatea un alt film. Pe 20 februarie ar fi implinit 82 de ani. Realizat pe scenariul lui Garrison Keillor, care tine el singur un show radiofonic, filmul spune la primul nivel povestea unui show-country de traditie, aflat la ultima sa reprezentatie. Tot filmul se desfasoara cu cortina deasupra capului, iar personajele - admirabil interpretate de actori cunoscuti (Meryl Streep, Lily Tomlin, Kevin Kline, Woody Harrelson, John C. Reilly, Virginia Madsen, Lindsay Lohan) - traiesc "euforia dezastrului" amintindu-si momentele de altadata, straduindu-se sa termine sus, razand, enervandu-se, lacrimand, cantand. Filmul are o calitate inalta a emotiei pentru ca trateaza de fapt despre viata. Textura lui e foarte bogata, depasind muzica, replicile sau diversele situatii. Unul dintre personaje este un inger al mortii in trenci alb, ca din filmele anilor ‘40, care vine sa ia pe cineva, si chiar il ia. Unele secvente au umor, altele iti rup inima, altele te umplu de viata. Robert Altman a incheiat sus. Ultimul sau film, testamentul sau, e o declaratie de dragoste nu numai pentru cinema, pentru prieteni si munca in echipa, dar mai ales pentru viata. Dupa un film ca acesta ti se face dor de Altman ca de un prieten.
Muzica vietii lui Edith Piaf
Edith Piaf a murit la 47 de ani, uzata de o viata careia cu greu i-a tinut piept. Unii oameni primesc mai mult de dus, poate pentru ca au cu ce echilibra, iar Edith Piaf a avut muzica. Cred ca asta ar putea fi nervura principala a filmului lui Olivier Dahan, regizor tanar (nascut in 1967), inhamat la greaua misie de a realiza biografia acestei legende. Cred ca Dahan e un om cu o anume inteligenta a inimii, lucru ce-i permite sa gaseasca punctele de contact dintre viata lui Edith Piaf si muzica ei, dintre imagine si muzica, dintre suferinta si muzica. Magistral interpretata, la modul de-a dreptul organic, de Marion Cotillard, Edith Piaf e in acest film o faptura extrem de fragila si uluitor de puternica, sustinuta de arta ei in momente in care altii ar fi capotat - copilaria grea, petrecuta in strada sau la bordel, moartea primului sau mentor, moartea propriului copil, moartea barbatului iubit. Filmul are un scenariu mobil, dar suficient de puternic cat sa nu-l astenizeze pe spectator cu trecerile bruste de la o epoca la alta. E un fel de scenariu/organism viu in care elementele unei vieti comunica intre ele si se justifica una prin alta. Lucru rar - scriitura traieste prin film, iar regizorul gaseste pozitia ideala - detasata, dar empatica de a construi propria viziune despre viata unei persoane reale.
Alte glasuri, alte muzici
Specializat in comedii romantice pe care le-a scris sau regizat (mai ales cu Sandra Bullock -"Dragoste cu preaviz", "Miss Congeniality" sau "Forces of Nature"), Marc Lawrence a descoperit, se pare, o noua muza - pe Drew Barrymore. Nu e asa de draguta, dar e populara. Da ea bine pe langa fantele Hugh Grant? Aici ne mai gandim. Fantele e cam fanat, e o fosta glorie a muzicii disco din anii ‘80, care acum da in discopatie daca incearca vechile miscari sexy. Pentru solistul-compozitor Alex Fletcher ocazia de a compune o melodie pentru tanara diva Cora e ocazia de a scapa de recitalurile din targuri. Gaseste si textiera - fata care-i uda florile. Povestea sta mai prost la capitolul amor, dar recupereaza in ironiile cu tinta directa. Cora e o stupiduta care "crede ca Dalai Lama e o lama", dar e adepta a budismului, iar Hugh Grant e omul potrivit pentru a amesteca in acelasi continut superficialitatea si autoironia, in doza ideala care sa-l faca simpatic.
Cand instrumentele canta singure
"Aventurile lui Piccolo si Saxo"/"Piccolo, Saxo et cie", primul lungmetraj in 3D produs in Romania, promite sa fie agreabil pentru copiii de la 3 ani in sus. Realizat dupa o opera veche de 50 de ani, adusa pentru prima oara pe marile ecrane, filmul merge pe combinatii inedite -verdele cu albastrul, instrumentele de lemn cu alamurile (cum e si prietenia "contra naturii" dintre Piccolo si Saxo). Pornit oarecum uscat si unidimensional, filmul capata pe drum mobilitate si energie. Secventele din topitoria doctorului Ciocan sunt cele mai elaborate, culorile sunt frumoase, cadrele reusite. Cele mai dragute personaje raman cheile Sol, La si Do, zanele furate de doctorul Ciocan si eliberate de cei doi prieteni.
Iulia Blaga
