Chiar daca Jon Poll este practic un regizor de film necunoscut, "Charlie Bartlett" fiind al doilea lung-metraj al sau, cineastul a reusit o pelicula ce nu este o capodopera, dar ramane un film suficient de interesant si de amuzant pentru a merita sa fie vazut.
Dupa o pauza de 15 ani - primul sau film, The Tree, a fost turnat in 1982 - Jon Poll a ales sa revina cu povestea adolescentului Charlie Bartlett (interpretat de Anton Yelchin) care ajunge mai mult din intamplare, dupa o serie de probleme, sa devina un adevarat consilier si psiholog pentru colegii de la noua scoala. Iar ceea ce putea sa ramana doar o comedie usoara, un "teen-movie" usor de uitat si ignorat, eventual desfiintat de critica, este in final un film surprinzator.
Dupa ce a fost exclus din toate scolile private la care s-a inscris, din mai multe motive - adesea pentru ca are talentul aproape miraculos de a intra in incurcaturi - Charlie Bartlett ajunge la o noua scoala, de aceasta data una publica si fara prea mari pretentii, condusa de directorul Nathan Gardner (Robert Downey Jr, singurul actor cunoscut din distributie).
Ceea ce ar fi trebuit sa fie un nou esec se transforma intr-un succes. Inadaptatul isi da seama ca noii sai colegi, de la cei sportivi si populari la cei inadaptati, clasicii "geeks" din filmele americane, au probleme reale, cu sine si cu ceilalti. Asa ca incepe sa devina confidentul lor si sa joace rolul unui psiho-terapeut amator. Insa unul de succes, pentru ca este de aceeasi varsta cu pacientii sai. Incurcaturile si necazurile nu vor intarzia insa, Charlie ajunge sa scape lucrurile de sub control, se indragosteste si asta duce la un dezastru, directorul scolii incearca sa il infunde si sa scape de el. Iar Charlie isi da seama ca nu doar ceilalti au nevoie de sprijin si intelegere, ci si el insusi. Si ca inainte de a-i ajuta cu adevarat pe ceilalti trebuie sa se inteleaga pe sine.
Jon Poll a stiut sa spuna povestea suficient de bine pentru a rezulta un film interesant. Fara un buget generos sau o distributie plina de staruri, bazandu-se din plin pe comedia de situatie si uneori pe limbaj, Poll a reusit sa isi foloseasca si experienta de cinefil, dar si propriile amintiri din perioada adolescentei. Prospetimea si hazul peliculei se datoreaza tocmai indraznelii unui regizor aflat practic la inceput de a risca si a incerca sa faca un film bun.
