Borges a facut din conflictul intre perspectivism si viziunea universala (Zahirul si Aleph-ul) elementul fundamental al sistemului sau simbolic; scriitorul argentinian descrie transcenderea acestei contradictii prin mit, privit ca fapt estetic. Aici gasim un punct deosebit de important pentru fictiunile sale: sistemul imagistic si simbolic pe care il construieste are la baza ideea unei gandiri piramidale, a unui obiect urmat imediat de atributul sau determinant, cu toate implicatiile sale, oricat de vaste ar fi acestea.
In fond, cand Borges vorbeste despre apus, mlastini, sange si nisip sau toate celelalte lucruri care ii marcheaza proza, el are in vedere fiinta si nefiinta, creatul si increatul. Şi abordeaza intotdeauna aceste probleme sugerand subtil ca toate contradictiile pot fi depasite prin mit. Doar marii poeti si adevaratii mistici par capabili sa prelungeasca `momentul mitic": afirmand ca lumea si aspectele care o compun sunt, intr-un fel, provizorii si / sau iluzorii. Idealismul prelungeste sau transforma acest moment intr-o atitudine intelectuala. Uneori, aceasta a fost numita panteism, nihilism, scepticism sau mistica intelectuala, dar Borges are perfecta dreptate cand o defineste drept `estetica a inteligentei".
Atata vreme cat ideile si conceptiile umane nu pot fi validate prin criterii exterioare, orice idee este (sau poate fi) la fel de buna ca oricare alta. In plan mental, orice om poate distruge si apoi reconstrui lumea, pentru a o face mai frumoasa. Anderson Imbert arata ca ceea ce il intereseaza pe Borges este frumusetea teoriilor si credintelor in care el nu poate sa creada; de aceea, scriitorul se simte liber sa aleaga `o multitudine de carari care i se deschid simultan in fata". Borges descrie fiinta umana in consecinta: pierduta intr-un vast labirint, in stare sa creeze labirinturi mentale ca explicatii si iesiri posibile dintr-un Mare Labirint. Dar, in vreme ce oamenii obisnuiti se implica intr-o ipostaziere serioasa si absoluta vazuta ca ultima forma de explicatie posibila, Borges depaseste acest stadiu de intelegere a universului. Adevarul sau nu depinde de lucrurile ce pot fi numite `adevarate", ci tocmai de ipoteza ca nimic nu poate fi numit astfel.
Visul, pentru Borges, inseamna imaginatie, crearea unei fictiuni estetice. Dar in aceasta categorie nu se include doar fictiunea `literara" (asa cum este ea definita in general), ci si acea `imaginatie care se misca intre elementul alegoric si cel mitopoetic" (C.S. Lewis). Acest lucru se intampla deoarece proza lui Jorge Luis Borges afirma mereu ca subiectul sau real este detasarea de realitatea de zi cu zi.
In mod obisnuit, scriitorul echivaleaza visul cu gandirea — acel fel de gandire sau de imaginatie care uneste partile si elementele lumii intr-o concentrare aproape hipnotica: detasare de perceptiile imediate si inversiunea deliberata a constiintei asupra problemelor ei. Cu alte cuvinte, visul sau gandirea reprezinta un efort de a scapa de o idee mult vehiculata: ca limba ar impune scriitorului o anumita `strategie". Prin vis, la Borges, constiinta spera sa se poata detasa de istoria gandirii, de toate categoriile fixe, de cuvintele si locurile comune care distrug realitatea.
In fond, Borges tinde spre acea `viziune" alephica, la care doar misticii au acces; sau, mai bine zis, spre acel misticism cerebral in stare sa ipostazieze toate atributele lumii simultan, nu succesiv. Tensiunea creata intre universalitatea dorita si perspectivismul necesar este o preocupare frecventa, analizabila usor in Aleph si Zahirul. Dar exista si o adevarata `rivalitate a ipostazelor"; multe dintre povestirile sale sunt, din punctul de vedere al motivelor si simbolurilor, doar variante ale unei forme de baza.
Doua idei sau conceptii, doua aspecte ale realitatii, doua fiinte intra in atentia unei singure constiinte; de aceea, una trebuie sa invinga: Red Scarlach il invinge pe Erik Lonnrot, Bandeira pe Otalora si asa mai departe. Paradoxul literaturii lui Borges merge insa mai departe: desi victoria este necesara, ea este si deplorabila pentru ca invingatorul e doar o perspectiva, o imagine partiala a realitatii. In momentul cand o ipostaza devine fixatie sau risca sa se transforme in dogma, ea nu va fi distrusa de un rival de acelasi rang cu ea, ci de constiinta insasi.
* * *
In opera lui Borges, intre simbolurile considerate adesea adevarate obsesii, oglinda ocupa un loc aparte. In interpretarile traditionale, oglinda subliniaza aparenta, reveland o imagine a ceea ce trebuie cautat in exteriorul, nu in interiorul ei. Mai mult, aceasta imagine proiectata in afara este inversata. La Borges insa, ca un element in plus, oglinzile sunt simboluri ale constiintei si ale autoanalizei. Chiar cuvantul `reflectare", adesea asociat cu oglinda, trimite in acelasi timp la o facultate a gandirii, dar si la imaginea data de oglinda. Tocmai datorita acestei calitati, ea a fost adesea asociata cu apa (mitul lui Narcis), putand fi, de asemenea, considerata o poarta spre alte dimensiuni ale realitatii, asa cum Borges observa foarte bine pe urmele lui Lewis Carroll.
Scriitorul argentinian nu poate uita ca oglinzile il / ne urmaresc si ca nu esti niciodata singur intr-o camera in care se afla o oglinda. La fel cum se intampla in cazul enigmei Sfinxului sau in cel al labirintului, ceea ce se ascunde in spatele unei oglinzi nu este altceva decat o revelatie a esentei adevarate a omului care se reflecta in ea. Iar faptul ca aceasta revelatie este dureroasa sau tragica (asa cum a fost pentru Oedip) sau total distructiva (in cazul Minotaurului) este un aspect pe care proza lui Jorge Luis Borges, in ciuda aparentei rationalitati si ironii, nu ezita sa-l insinueze. Prin intermediul oglinzii, prin reflectare sau duplicare, prin aparitia dublului se poate ajunge la cea mai profunda — abisala de-a dreptul — viziune si intelegere a secretului labirintului.
Oglinzile sunt inspaimantatoare pentru Borges fiindca ii amintesc de toate lucrurile si realitatile de care poate scapa, dar si pentru ca ele ii confirma suspiciunea ca, desi nu poate sa le ignore, ar fi posibil ca nici Borges si nici lumea sa nu existe, ca el insusi sa fie doar o reflectare a altcuiva, asa cum imaginea din oglinda ii reflecta propria persoana. Oglinzile subliniaza, asadar, un paradox de baza in opera lui: nu doar ca lumea exterioara e ceva care nu poate fi ignorat sau eludat, ci ca ea poate sa fie ireala. Idealismul lui Borges a servit intotdeauna drept o imagine — poate mai mult poetica decat filosofica — a fragilitatii lucrurilor, o imagine a putinelor certitudini ale omului. Scriitorul subliniaza adesea ca ceea ce scrie el reprezinta `fictiuni"; si totusi nu poate sa nu se intrebe daca oamenii nu sunt cumva, ei insisi, doar fictiuni.
Daca cineva viseaza un om, nu poate fi acel cineva doar un vis al altei persoane (si asa mai departe)? Iar intrebarea lui Borges ar fi urmatoarea: ce este real, la urma urmei? Imaginea din oglinda, cea inversata / rasturnata din spatele oglinzii, cea a persoanei care se priveste in ea? Fictionalitatea povestirilor sale este, astfel, o reflectare a fictionalitatii posibile a unei lumi al carei statut este la fel de incert ca si cel al povestirilor. Prozele lui Borges sunt pline de referinte la oameni `reali", la date precise, toate pentru a da o aparenta de realitate unor lucruri extraordinare.
Şi totusi: aceste trucuri de iluzionist nu sunt decat un fel de reflectare (rasturnata) in oglinda a celor pe care le foloseste viata insasi pentru a ne convinge ca lumea este reala.
Deformarile implicate de oglinzi sunt evidente deoarece sunt comparabile cu realitatea pe care o intruchipeaza. Asadar, pentru Borges, fictiunea, care da o imagine a actiunilor umane, este superioara filosofiei care incearca sa le copieze in coordonate mult mai abstracte. Ca si alti apologeti ai literaturii (Sidney, Shelley), scriitorul argentinian raspunde acuzatiei lui Platon conform careia poetii ar falsifica universul.
Dar raspunsul lui Borges este mai convingator si mai bine fundamentat: argumentele lui implica o realitate umana complexa. Iar lumea pe care Jorge Luis Borges o cartografiaza pentru cititorii sai pare, la prima vedere, la fel de stranie ca imagine a realitatii ca si lucrarile medievale de geografie. Este o lume populata mai ales cu gauchos si bibliotecari, oameni activi si violenti, sau exclusiv contemplativi. Iar aceste extreme se intalnesc, desigur, in figura detectivului (Lonnrot) care actioneaza, dar si rationeaza. De aceea, harta operei lui Borges e plina de cartografi ocupati sa deseneze cat mai exact propriile lor harti numite, fiecare in parte, `Realitate".
