Aceste fraze apartin ziaristei Doina Jela si sunt inscrise pe coperta a patra a cartii lui Neculai Constantin Munteanu "Ultimii sapte ani de acasa : un ziarist in dosarele Securitatii".
Cartea in care ne este prezentat dosarul de la Securitate al lui N.C. Munteanu este, prin tonul interviului care o deschide, in mod evident una care "sa-l spele" pe jurnalist. Demers de altfel salutar daca ne aducem aminte ca, la lansarea ei, un reprezentant al CNSAS afirma ca un dosar de natura celui al lui N.C. Munteanu (care contine tentativa unei racolari si doar asta) au foarte multi intelectuali, insa acestia se tem sa vorbeasca despre asta. Intr-adevar, in masinaria perversa a X1_AdParams = { 'pub':'1212121112121', 'site':'romanialibera', 'section':'site', 'zone':'rectangle', 'size':'300x250' }; "demascarii" puriste, ce poate face un om este ceva de genul acestei carti : expunerea dosarului in nuditatea sa graitoare.
Un interviu din vole nu strica o carte
Nu inteleg insa un interviu in care singurul rol al celui care pune intrebarile (in speta Doina Jela) este de a ridica mingea la fileu celui intervievat. Genul acesta de interviu da impresia unui teatru de un gust usor discutabil, care, dus pana la capat, risca sa starneasca antipatia cititorului. Mult mai "straight" ar fi fost un text simplu al autorului. Altfel, vioiciunea si acuratetea nuantelor (ambele apartinandu-i lui N.C. Munteanu) salveaza interviul-artefact si reusesc sa te prinda. Dincolo de punerea in ordine a evenimentelor care au dus la crearea dosarului "Calin", ce reuseste sa faca Munteanu este sa-si redea drama intr-un mod patetic fara a apela o clipa la mijloacele "patetice" specifice tonelor de literatura anticomunista de dupa ’90 in Romania. In sensul ca "razboiul cu Ei" nu are prea multe derapaje eroice de care nu ai cum sa scapi in alte texte pe aceeasi tema. In cel de fata, un om mic se trezeste intr-un vartej care-l depaseste (e adevarat insa ca face tot ce poate pentru a inteti acest vartej) si N.C. Munteanu ne aduce in fata ochilor aceasta situatie fara a da senzatia de fals. Izolarea, urmaririle, tracasarile, lasitatile celor apropiati, toate acestea sunt amintite pe un ton relativ neutru emotional, fara tirade.
Cartea ratiunii vioaie
De la inceputul tentativelor de racolare din 1974 si pana la scrisorile catre Europa libera din 1977 : aceasta imi pare a fi partea cea mai interesanta a interviului. Restul, descrierea anchetelor si ce urmeaza pica cumva la randu-i in tonul eroic amintit mai sus, ceva de genul "Mama, ce-i mai faceam pe baieti!", atingand uneori chiar tonul unor teribile "amintiri de junete". Ce rezulta este o voce fermecatoare si portretul unui tanar putin apucat, usor poseur, care are curaj deseori, care alteori reuseste sa-l mimeze bine, care ii da o serie de scrisori incendiare unui securist crezandu-l diplomat (rugandu-l pe acesta sa le scoata din tara), in fine, care reuseste sa vorbeasca eficient, mai eficient decat daca ar fi aruncat cu epitete, despre probabil cea mai umilitoare perioada din viata sa.
Dincolo de toate rezervele exprimate, cred ca "Ultimii sapte ani de acasa" este o lectura elementara pentru cei care privesc cu scepticism demascarile, care fac parte din acea familie europeana a individului ganditor cu propriul cap si carora li se face pielea de gaina cand aud indemnuri si anateme.
