Rareori tema visului american s-a încarcat de o asemenea umanitate si lirism, precum în filmul regizorului italian Gabrielle Mucino, În cautarea fericirii / The Pursuit of Hapyness.
Fascinatia împlinirii personale într-un pamânt al fagaduintei, introspectata de la distanta, capata o mai mare putere de radianta : observa regizorul premiat în 2002 la Festivalul de la Sundance si recunoscut în Europa: "Americanii nu pot întelege visul american. Pentru a aprecia cu adevarat visul american, trebuie sa fii strain". Si Mucino reuseste sa-si dovedeasca, în studiourile Escape Artists si Columbia Pictures, ingenioasa teorie. Ea mai fusese confirmata : tot pe pamânt american : de Emir Kusturica, acum doua decenii, în rasunatorul Arizona Dream si, acum jumatate de veac, de Elia Kazan în clasicul America, America!; lista e, de fapt, mai lunga.
Dar calitatea filmului În cautarea fericirii rezida, în primul rând, în scenariu si, aproape în aceeasi masura, în interpretarea actoriceasca. Naratiunea, scrisa de Steven Conrad, porneste de la un fapt real destul de banal: povestea luptei unui familist pentru pastrarea caminului si un statut social onorabil, cu mijloace onorabile, pornind de la o conditie foarte modesta si în circumstante extrem de defavorabile. Dupa ce sotia, care întretinuse, multa vreme, întreaga familie muncind în ture prelungite într-o spalatorie, cedeaza nervos si paraseste caminul, Chris Gardner (interpretat de Will Smith) este nevoit sa se descurce singur. Câstigurile din activitatea sa de comis-voiajor sunt aleatorii si insuficiente, asa ca Chris hotaraste sa devina agent bursier, ceea ce implica o perioada de scolarizare neplatita, cu sanse 5% de a fi admis în sistem. Fiul lor de cinci ani, Christopher, este pentru el cea mai puternica motivatie în lupta disperata pentru supravietuire. "Fundul de sac" este atins când, în urma neplatii repetate a chiriei, cei doi sunt dati afara din locuinta si nevoiti sa-si caute adapost în azilele de noapte si prin gurile de metrou.
În acest timp, tatal continua sa se prezinte la cursuri, sa-si duca fiul la gradinita si sa se straduiasca sa vânda greoaiele scannere pentru determinarea rezistentei osoase, de care spitalele nu prea au nevoie. Si activitatea de cursant, aspirant la o slujba bine platita, si cea de comis-voiajor necesita o tinuta îngrijita, motivatie mereu dovedita si jovialitate, pe care Chris, cu eforturi nebanuite, rezidând în resursele sale sufletesti, reuseste sa le mentina. Singurul sau reazem sunt relatia empatica, foarte speciala cu fiul sau, si credinta obstinata în steaua proprie.
Atentia regizorala si scenaristica se îndreapta pe redarea situatiei de criza prelungita, în care decaderea financiara si sociala nu conduc defel la abrutizare morala, ci dimpotriva. Cuplul actoricesc Will Smith : Jaden Christopher Smith (tata si fiu, pe ecran si în viata) are o chimie perfecta, între cei doi exista o intimitate nedemonstrativa, fara ca unul sa abuzeze de legile vârstei celuilalt. Câteva secvente memorabile releva aceasta alchimie, în care grija paterna se lasa, cu tandrete, contaminata de universul imaginativ al fiului.
Aflati în prima seara fara adapost, cei doi nimeresc într-o statie de metrou la ora închiderii. Îmbracat în costumul de serviciu, tatal tine un geamantan zdravan si vesnicul scanner însotitor, al carui capac nu îl vedem deschizându-se niciodata, amintind de celebra cutie a lui Exupery, ce ascunde, probabil, un elefant. Pornind de la replica aiurita a unui vagabond, fan Jimmy Hendrix, care vedea, sub anvelopa neobisnuitului aparat, o masina a timpului, tatal construieste un întreg scenariu al jocului de-a deplasarea în timp, în paleolitic, pentru a gasi o grota de adapost. Copilul intra cu totul în joc, fara a-i întelege subtextele si cei doi pasesc, cu gesturi firesti, în toaleta metroului, în care tatal improvizeaza un culcus. Tatal plânge, iar fiul adoarme linistit.
Lirismul discret al relatiei parentale este temperat de vesnica goana între cele câteva obiective ale supravietuirii, prilejuind întâlniri : mereu autentice - cu universuri sociale net diferite: luxosul birou de brokeraj si potentialii clienti ai acestuia, gradinita lumpenproletara a copilului si cabinetele medicilor plictisiti. Poezia scannerelor pierdute, furate, regasite, stricate si obstinat reparate brodeaza un fir narativ paralel, ludic si dramatic în acelasi timp, în care ritmul alergarii este cel dominant. Cele câteva contacte umane : putine, dar atent conturate : vadesc o sinceritate a protagonistului, total straina de mecanismele parvenirii.
Câteva ecouri din Kramer contra Kramer (r. Robert Benton, 1979), unde trioul familial evolueaza în culori psihologice analoage, dar pe un traseu narativ oarecum complementar, creeaza premize suplimentare pentru un succes de public similar.
