Sunt elementele esentiale care il defineau pe Eugen Ionescu mult inainte de a deveni un dramaturg faimos, in anii bucuresteni cand impetuosul scriitor soca si chiar infuria un public luat pe nepregatite cu volumul sau "Nu", si nu putini au fost cei care au vazut-o drept o "carte de scandal". Sau cel putin asa isi aminteste intr-o emotionanta si nostalgica evocare memorialistul Arsavir Acterian (1907-1997) in volumul denumit "Portrete si trei amintiri de puscarias", publicat in 1996 la Editura Ararat.
Eugen Ionescu i-a fost, in "junetea bucuresteana", un apropiat si fidel prieten, cei doi cunoscandu-se pe vremea cand terminau studiile liceale si incepusera sa publice in revistele vremii, editate chiar de ei sau de altii, in acel grup de tineri din care o mare parte vor scrie istorie culturala. Se intalneau intr-o vreme in apartamentul lui Eugen Ionescu, unde acesta locuia alaturi de sora si mama sa, intr-o cladire care la jumatatea anilor 90 se mai gasea pe Bulevardul Iancu de Hunedoara, la numarul 52, aproape de intersectia cu strada Caderea Bastiliei. Locuri si momente dintr-un Bucuresti aproape disparut si mereu idealizat, unde Acterian si Ionescu se intalneau adesea cu prieteni precum Emil Botta, Edgar Papu (si in casa acestuia se vor vedea adesea), Mircea Nadejde, Stefan Baciu si multi, multi altii.
In acei ani, in ciuda faptului ca era un publicist cunoscut si prolific, Eugen Ionescu o ducea greu cu banii, povesteste Arsavir Acterian, si nici macar dupa aparitia volumului "Nu" lucrurile nu se indreptasera, asa ca intr-o vreme cei doi aveau chiar sa frecventeze un cerc de politicieni liberali (adusi acolo de Barbu Brezianu) mai putin pentru a publica in paginile revistei Fapta sau pentru vreo viitoare cariera parlamentara, si mai mult pentru saptamanalele intalniri cu gustari imbelsugate si diverse. Ceea ce il amuza cu siguranta pe viitorul dramaturg.
Frecventa in acei ani interbelici diverse redactii si adesea publica in Floarea de foc, in Familia, in Ulise, Ideea Romaneasca, totul cu un entuziasm si o frenezie admirabile. Si o facea atacand si demascand tot ceea ce vedea drept cabotinism, fals, mediocru, reusind sa se joace in eseu, pamflet sau reportaj cu aceeasi usurinta si aceeasi sinceritate. Pentru ca, asa cum isi dadeau seama si peste ani cei care il citisera atunci, oricat de aparent nedrept si crud ar fi fost, arareori se insela. Nu intamplator "Nu" a fost practic boicotata, mai ales datorita influentei celor "ironizati" zdravan in paginile ei, fiind insa redescoperita mai tarziu de noi si noi cititori ai lui Eugen Ionescu, majoritatea venind dinspre piesele sale de teatru si incepand sa afle cum si unde a inceput totul.
Si la fel de bine sporovaiau despre carti, proiecte si visuri, cu dramele si confidentele varstei, si este fascinant sa descoperi in paginile lui Arsavir Acterian un Eugen Ionescu radical opus imaginii pe care ti-ai putea-o construi citindu-i creatiile de mai tarziu. Era un sentimental, dezvaluie memorialistul, uneori "lesinat de dulceag" pana la melodrama (pe care declarativ si principial o detesta), si petrecea ore intregi "despicand firul de dragoste in 4,8 si asa mai departe, intorcand pe fata si pe dos fiece vorba", si fireste interpretand fiecare gest si aluzie.
Un Eugen Ionescu scriind febril, publicand enorm, atacand si criticand fara teama dar si fara interese ascunse, sarac si in egala masura obisnuit cu asta, pasionat de carti si poezie, un aparator adesea furibund al valorilor in care credea, dar si un prieten fidel, sincer, gata de orice pentru putinii apropiati, cu o vasta cultura literara (si nu numai). Un portret care completeaza in chip minunat imaginea marelui dramaturg.
foto: agoravox.fr
