Nascut la Arad in 1925, ucenicind la Belle-Arte, in Bucuresti, pe langa un mester de statura lui Medrea, i-a fost dat lui Ovidiu Maitec sa atinga, in itinerariul sau, taramuri fundamentale din experienta plastica a umanitatii: nu numai Grecia si Egiptul, dar deopotriva Mexicul si India, ori, in cheie moderna, domeniul expresionismului, avand drept borne figuri precum acelea faurite de Barlach.
A extras din aceste confruntari nevoia si impulsul unor chemari primordiale, curajul de a explora straturile arhaice ale imaginatiei colective, taina fecunda a trairilor unde se framanta profunde intelesuri simbolice. Asemenea genialului sau predecesor Brancusi, "caruia - spunea Mircea Eliade - ii este cel mai puternic urmas spiritual", Maitec a stiut sa reinvie, fara literatura, miturile cosmogonice, sa le aduca la lumina din noaptea lor milenara, din masa tacuta a materiilor obscure.
Lemnul a raspuns magnific unei atare inspiratii, intr-o partitura cand aeriana, cand telurica, austera pana la hieratism, patetica si totodata cordial deschisa viitorului. "Aripile ranite ale pamantului", formula sezisanta pe care o gasise Eliade pentru a designa aceasta complexa originalitate, induce o lectura sugestiv metaforica a operei lui Maitec. Dar sub aceasta emblema categoriile creatiei se asaza cuprinzator, intr-o unanima exigenta a cugetului. O exigenta de verticalitate, in primul rand, gratie careia diferentele comunica intre ele, ca niste praguri bune conducatoare de energie spirituala. Astfel, "Aripile" sunt totodata "Porti", intre asprime armoriala si elevatie a elanului ele stabilesc treceri fara de retorism si redundanta baroca. Si tot asemenea, "Tronurile" inchipuite de Maitec, de o arhitectura inuzabil dreapta, unde autoritatea taieturii cu barda pastreaza obiectelor o majestuoasa cuviinta, unde stabilitatea, de strane grandios inalte, depaseste orice precar orgoliu al puterii, ni se instaleaza in privire ca scenografia unei memorabile tensiuni, rasunand de severe ecouri. in legatura cu ele, Andrei Plesu se referea la "Tronurile" din supremele "Ierarhii" ale viziunii lui Dionisie Pseudo-Areopagitul.
Ca se numeau Mircea cel Batran, "Horia" sau "Iancu", si lemnul lor purta o inaccesibila coroana ori alte insemne heraldice, aidoma unor grave, amenintatoare conivente cu Tragedia, - mereu Istoria, astfel atinsa, cu un duh mai degraba shakespearian, scuturat de omagii adulatoare, mereu Poezia de el visata il mentinea pe artist la o altitudine barbateasca, deasupra ingenunchierilor servile.
La nivelul sintezei lui Ovidiu Maitec, eficacitatea peremptorie nu se desparte de o exemplara discretie, de insasi densa virtute care-i ingaduie a patrunde, silentios, in ceea ce as numi interioritatea morala a lemnului. Nu depinde, aceasta izbanda, de vraja unui abandon, sculptorul nu profita de vreun echivoc. "Nu e vorba de folclor, explica acut, inca din 1968, Giuseppe Marchiori -, ci de un adevar vital, de o ratiune elementara", ce conditioneaza o atare viziune. "Omul nemuritor transpare in aceste forme prin care sculptorul modern restituie misterul si prezenta unei tari cu paduri fabuloase." In epoca, asadar, cand materialele sintetice asediaza prea lesnicios cotidianul, lectia acestei alegeri ne conduce spre altceva decat o pasiva consimtire; spre "radacinile unei istorii autentice, scutite de orice tradare" - scria transant acel notoriu critic italian.
Plinatatea revendicativa a respectului fata de permanente nu ignora totusi tehnologiile moderne si aluziile la silueta evidata a radarelor. in demersul lui Maitec, natura e locul geometric unde nostalgiile romantismului dau sa-si intinda bratele, salubru, inspre orizontul proiectului tehnologic, inspre aurorele de gand si putere ale viitorimii. Cu acest soi de tonica incarcatura, arta compatriotului nostru a suscitat, inca din momentul acelei afirmari la Venetia, aprecieri entuziaste. "Romania atinge nivelul international prin sculpturile lui Maitec" - comenta o publicatie respectabila precum "Cimaise".
Iar in critica britanica aportul primelor sale prestatii a cunoscut o audienta exceptionala. Expozitia lui de la Edinburgh, din 1971, fu semnalul unor optiuni laudative, increzatoare ca un pariu nemasurat. Lasand la o parte ansamblul intalnirilor teatrale si concertistice prilejuite de amplul eveniment din capitala Scotiei si cele 53 de expozitii gazduite acolo, un articol aparut in "The Observer Review", de Hilary Spurling, nu se sfia sa conchida: "ar merita facut drumul pana la Festival pur si simplu pentru a-l vedea pe acest sculptor extraordinar". O emergenta artistica salutata in asemenea termeni, un palmares care a insumat achizitii la Tate Gallery si la Muzeul Kattle's Yard al Universitatii din Cambridge, o circulatie a numelui intre Bienale si manifestari semnificativ diverse, de la Muzeul Rodin la parcul Middleheim - Anvers, de la New Delhi la Bilbao si Medellin - Columbia, ori sub semnul unor concentrari de eforturi cu largi valente, al VII-lea Congres International de Estetica, in Romania Colocviul "Brancusi" din 1976, "Omagiul lui Eliade si Cioran" la UNESCO, in 1992, expozitia de la Beaubourg "Memoria libertatii" - toata aceasta rodnica traiectorie onoreaza concludent cultura noastra, in ambitiile ei cele mai nobile. Cum as uita emotia pe care am resimtit-o la Venetia, intr-un ceas de sublim crepuscul, scaldat in tonuri de roz inefabil, cand, pasind pe sub zidul uneia din fatade, Palatul Dogilor mi-a descoperit, la inaltimea vastei loggia de la etajul seniorial, silueta caracteristica a unei sculpturi de Ovidiu Maitec?
Suita acolo, dobandea o pregnanta emblematica pentru o Bienala care avea curajul, in 1972, sa se extinda astfel inspre culmile auguste ale patrimoniului. Nu-s desertaciune judecatile pe care aveau sa le enunte spirite avizate, londonezul Terence Mullaly, bunaoara: "Rareori a fost sculptura impregnata, in timpurile noastre, cu un grad atat de mare de solemnitate", scrie criticul in "The Daily Telegraph", pe marginea expozitiei "Porti si turnuri". "La fel ca sculptorii cei mai buni ai secolului XX, Henry Moore si Brancusi, Maitec a reusit sa investeasca formele abstracte cu relevanta umana." Fondul nostru launtric de umanitate se afla, zilele acestea, agresat de stirea pierderilor care ne cernesc, prin stingerea unor artisti de forta lui Ion Nicodim si Ovidiu Maitec. Disparitia acestor creatori, adevarate paradigme de rigoare si scrupul neabatut, loveste in miezul fierbinte al nazuintelor noastre, ne afecteaza in ceea ce constituie ethos inalienabil si temei de speranta. Dar sa incercam a face fata doliilor in chip demn, a le indura cu o melancolica tarie. Si, in loc sa intonam cantilene de trista neputinta, sa ne incordam mai ager sufletele spre a sta hotarat de partea marilor exemple si a le urma indemnul generos! Imi rasare in amintire vorba unui personaj al lui Goethe sau parafraza ei mangaietoare: exista nenorociri care pot, totusi, sa ne inalte. Dan HAULICA
