Discipol al lui Proust, el nu construieste epic, ci vine cu o proza de introspectie, a carei prima calitate - si semn distinctiv- este luciditatea. Acelasi personaj masculin, Sandu, si infernul sau interior, al unui erou de tip racinian: "Sunt un temperament oribil si numai tristetile ma leaga de oameni, de lucruri" (Ioana).Aproape complet lipsit de simtul umorului, nu dintr-o insuficienta a mediocritatii, ci dintr-o supradimensionare a unui «sentiment tragic al existentei», Sandu nu a produs prea multi admiratori, ca varianta din Balcani a printului Hamlet … Scriitorul roman poate cel mai obsedat de moarte are, insa, publicul sau fidel, putin numeros, si apartinand, cu siguranta, aceleiasi stirpe a melancolicilor incurabili.Intotdeauna, sub orice initiativa a mea, cea mai spontana posibila, surprind si instinctul de a ma analiza (Ioana).
Luciditatea holbaniana este deja o marca, desi nu e mereu privita exact in singularitatea ei. Lama de cutit a analizei psihologice, al carei prim obiect e autorul insusi, prin alter ego-ul lui fictional, este in permanenta dublata de pasiune, de capacitatea de a trai anumite emotii in mod excesiv, pana la nevroza. Latura aceasta obscura, irationala a lui Holban este reversul cerebralitatii care aseaza sub lupa sentimentul iubirii, al fricii de moarte sau sfasierea molcoma in fata iminentei si naturalei disparitii a cuiva drag din familie. si este, in ultima instanta, elementul umanizant al unui spirit care, posedat doar de demonul (auto) analizei, ar fi sfarsit mai degraba intr-o galerie a patologicului."Intotdeauna, toti cei care m-au cunoscut mai de aproape, mi-au spus : esti exagerat. Cuvantul este exact, dar trebuie aplicat numai la necazuri. Bucuriile nu stiu sa le pretuiesc si nici sa le intretin" (Ioana). Lipsa de masura a eroului holbanian este admirabila, ca in tragediile clasice, in care personajele suporta si provoaca in acelasi timp un destin nemilos. "Eu nu am avut niciodata noroc" (Ioana).
Afectul holbanian este unul de gama majora, exacerbata, de aici inconfortul de a o sustine, ca cititor, de la un moment incolo. Eroul lui Holban are curajul de a-si provoca limitele, intr-un efort de auto-cunoastere fara de care viata nu i se pare de conceput. Pasionat el insusi de muzica clasica pana la uitarea de sine, ne putem imagina universul interior al lui Anton Holban ca pe o piesa muzicala dominata de monologul dezlantuit al unui contrabas iritat.Cealalta fata, atat de umana, a scriitorului se dezvaluie tocmai in paginile dedicate muzicii si marii. Vedem ca ochiul care diseca cel mai marunt gest sau stare de suflet, cu raceala unui chirurg, ascunde o coplesitoare capacitate de a simti, disimulata, poate, tocmai din cauza inadecvarii ei la realitatea curenta: Cand muzica te ameteste, cand esti unul din rarii fericiti care are un astfel de narcotic pretios la dispozitie pentru necazuri, cand ai nevoie de sunete zilnic si asculti fara sa observi trecerea orelor, atunci spiritul critic nu-ti mai impovareaza emotiile… "Concertul lui Brahms e facut sa fie cantat pe mare, ritmul temelor imita valurile si printre note se profileaza luna" (Ioana) .Exista scriitori care raman in constiinta publica, asemeni imaginii dintr-o efigie, la varsta la care au disparut, ca intr-un stop-cadru, la cinema. Anton Holban se sinucide la inceputul maturitatii (conform definitiilor psihologilor…), dupa ce si-a consumat, intr-o intensitate exemplara, tot bagajul existential care-i fusese destinat. Mai mult, ca orice artist veritabil, a trait si pentru altii. Complexitatea lui sufleteasca ramane memorabila in literatura romana, alaturi de cea a lui Sebastian sau Blecher. "Dar, in definitiv, e pueril sa aseman pe un om cu un pian, care are un spatiu bine calculat intre sunetele clapelor" (Ioana).Imobilizat intr-o eterna tinerete, la 34 de ani, Anton Holban ne priveste, totusi, cu amaraciunea celui care, epuizat de maladia melancoliei, si-a semnat trecerea prin fiinta prin niste pagini care, dupa saptezeci de ani, pot fi citite ca si cum ar fi fost scrise ieri.
