Dan Boicea: Domnule Matei Visniec, publicati noul volum in romaneste dupa peste zece ani de asteptare. De ce acum?
Matei Visniec: "Omul cu o singura aripa" contine trei piese de teatru pe care le-am scris, cum se intampla de 15 ani incoace, mai intai in franceza. Pentru ca traiesc in Franta, mi se pare normal sa fie asa. Intre scrierea unei piese in franceza si traducerea ei in romaneste se intampla sa treaca ani si ani de zile. Asa se petrece si cu o piesa din acest volum, "Negustorul de timp", pe care am scris-o prin `93-`94. Asa se pastreaza si prospetimea textelor, pentru ca, de fiecare data cand traduc, eu rescriu. Este un exercitiu extraordinar, pentru ca trec intre doua limbi, intre doua sensibilitati. Uneori piesa se dezvolta putin. In timp ce o rescriu in romaneste, revin si la textul in franceza. Este destinul meu sa alerg intre doua limbi si doua culturi, care nu sunt chiar atat de indepartate. Sa nu uitam ca literatura si cultura romana datoreaza foarte mult celei franceze. In acelasi timp, romana ramane o limba latina si, totusi, limba romana are capcanele ei, altele decat limba franceza. Initial, atunci cand am inceput sa scriu in franceza, mi-am dat seama ce noroc aveam, pentru ca, in sfarsit, nu mai eram obosit, nu mai eram tentat de divagatii. Trebuia sa fiu destul de precis, sa construiesc bine un text in limba franceza, care este o limba carteziana, in timp ce limba romana, deseori, te fura. Romana te fura prin marea ei poezie, prin toate subtilitatile pe care le au cuvintele de origine latina si de origine slava, uneori chiar prin faptul ca poti manui aceste doua registre, in timp ce franceza este foarte precisa. Deseori, cand am scris piese in limba franceza, mi-am propus chiar acest tip de exercitiu stilistic: sa reusesc, cu putine cuvinte, sa obtin foarte multe efecte, tocmai pentru ca franceza se preteaza la acest exercitiu, prin claritate, prin limpezime, prin gramatica ei de fier, printr-o anumita saracie la nivelul expresiilor poetice. Or, a face poezie in conditii de saracie inseamna tocmai a incerca sa obtii efecte tulburatoare, cu materiale obisnuite. Limba franceza poate produce valori extraordinare, precum teatrul lui Valere Novarina, un mare scriitor care a inventat limbaj. Eu inca nu am fost in Franta in situatia de a inventa limbaj, problema mea a fost mult mai urgenta: intai sa-mi traduc in franceza piesele scrise in romaneste si apoi sa reusesc sa scriu in franceza atat de bine incat sa pot continua cariera de dramaturg.
- In ce limba va ganditi piesele?
- N-as putea spune totusi ca s-a modificat fundamental ceva in gandirea mea, pentru ca eu am ajuns in Franta un autor format, la 31 de ani. Trecusem deja prin ani si ani de ucenicie literara in Romania, scrisesem poezie, publicasem numeroase piese inainte de a pleca, deci limba franceza m-a aspirat, m-a dus mai departe, mi-a dat aripi. Datorita ei, piesele mele au inceput sa circule, mult mai mult, mult mai bine, au fost traduse in alte limbi. Cand scriu, nici nu ma gandesc in ce limba gandesc. Scriu cu ceea ce posed ca bagaj in limba franceza. Uneori ma poticnesc si astept, continuu, revin. Munca nu s-a schimbat in mod fundamental, decat ca, din cand in cand, imi dau seama ca a scrie intr-o limba pe care incepi s-o aprofundezi dupa 31 de ani inseamna a invata pana la sfarsitul vietii o limba noua. Scriind in fiecare zi, eu de fapt aprofundez aceasta limba franceza care nu mi-a fost data din nastere, pe care am adoptat-o eu, din vointa mea. si stiu ca ma voi lupta cu ea pana la sfarsitul vietii.
- Publicul roman descifreaza mai bine talcul pieselor dumnea-voastra?
- Publicul roman se modifica foarte tare. Culmea, exista o mare modificare de accent. Tineretul, cei care nu au cunoscut perioada de schimbari tulburatoare din `89, cei care aveau atunci 5, 8 sau 9 ani, aproape ca nu mai sunt interesati de acele subiecte. Nu poti sa mai povestesti acestui public in acelasi fel tot ce s-a intamplat. Sigur ca mi-am gasit in Franta un public pentru piesele mele scrise in Romania si imi gasesc in Romania public pentru piesele pe care le scriu in Franta. Cred ca atunci cand atingi o coarda universal umana poti sa te adresezi oricarui public. Am avut piese pe care le-am scris in Romania si care au fost montate in tari foarte diferite intre ele, Japonia, Iran, Peru, Canada, Rusia, Finlanda. Oamenii au coduri comune, iar atunci cand le vorbesti intr-o limba comuna, care este aceea a emotiei, a sensibilitatii, a ideii (pentru ca fiecare piesa are si mesaj), atunci curentul trece.
- Ce teme ataca aceste piese din volumul pe care l-ati lansat?
- "Negustorul de timp" este o poveste despre o agentie care vinde timp. In acest moment, in care timpul este judecat dupa celebra formula "Time is money!", este singurul produs pe care nu-l cumpara nimeni. Toata lumea cumpara si vinde orice, iar timpul pare a fi elementul de care nu se ocupa nimeni. Dar ce bine ar fi daca ar putea fi cumparat...
- Ati gasit solutia de a cumpara timp?
- Am gasit solutia de a propune oamenilor sa reflecteze mai mult la aceasta goana nebuna in care s-au aruncat, pe un fond de mondializare care nu stim unde duce si in care deseori sacrificam lucruri esentiale pentru lucruri neesentiale. Cum ar fi goana irationala dupa bani, bunuri, ultima moda, ultimul obiect anuntat de publicitatile din lumea intreaga si inclusiv din Romania. Aceasta modalitate prin care suntem aspirati treptat de modelul subcultural al societatii de consum mi se pare din nou un subiect care trebuie dezvoltat.
Alta piesa din aceasta culegere, "Omul cu o singura aripa" este un poem, istoria unui copil care se naste la inceputul secolului trecut cu o aripa in locul bratului drept. Ei, bine, cu ce mesaj vine pe lume acest copil? Se stie doar un singur fapt: ca toata lumea vrea sa-l manipuleze, fiecare vrea sa-i dea o semnificatie, incepand de la familie, de la societate, de la scoala pana la partidele politice si armata. Toata lumea vede in acest miracol un fel de ocazie de a profita. Deseori, piesele mele au etaje filosofice care trebuie urcate, nu e foarte complicat, nu este nevoie decat de putina atentie.
- Reusiti sa ajungeti la multe dintre premierele pieselor dumnea-voastra, pe intreg globul?
- Am fost pe afis in vreo 25 de tari. Au fost montate spectacole extraordinare. Pe unele le-am vazut, pe altele nu le-am vazut. De exemplu, stiu ca piesa mea, "Angajare de clovn", a fost recent montata in America Latina, in Brazilia, in Peru, in Argentina. Acolo n-am reusit sa merg s-o vad. Ramane aceasta curiozitate, pentru ca nu poti sa mergi peste tot. Am mers, insa, la alte spectacole in Franta, unde mi-e mai usor sa calatoresc. In Statele Unite am vazut o extraordinara montare cu piesa "Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal", montata de un regizor de origine romana care traieste la Hollywood, Florin Fatulescu. El a venit, de altfel, cu aceasta piesa la Festivalul de la Edinburgh anul acesta si a avut mare succes. In alte imprejurari, am calatorit in Turcia sa vad piese, in Germania, Marea Britanie, Canada, Italia. As spune ca e o placere, o voluptate pentru un autor sa calatoreasca pe urma pieselor sale, sa descopere lumea. In acelasi timp, si eu sunt un ziarist care are un program de munca la Paris. Lucrez la Radio France Internationale, Sectia de limba romana, deci timpul meu este foarte strans si trebuie dozat intre calatorii, scris, meseria mea de jurnalist. Probabil ca daca am avea mai multe vieti, lucrurile s-ar rezolva mai usor, din toate punctele de vedere, dar trebuie sa le facem pe toate bine, intr-una singura.
- Va sorbiti din actualitate subiectele?
- Foarte mult, pentru ca traim o actualitate in acelasi timp oribila si fascinanta, cu numeroase necunoscute. O ironie a sortii este ca, dupa caderea comunismului, lumea a crezut, pentru cateva secunde ca, in sfarsit, raul s-a prabusit si ca totul nu va fi decat un mars spre democratie, spre libertate, spre punerea in centrul lumii a omului… Dar dupa caderea comunismului au aparut alte urgente: terorismul, razboaiele, nationalismul orb din fosta Iugoslavie, alte presiuni nationaliste din alte colturi ale lumii, alte genocide. Ca sa nu mai vorbim de mondializare, care este si ea un concept, un fenomen despre care nu stim mare lucru, doar ca tinde sa ne uniformizeze, sa ne supuna unor reguli care nu sunt intotdeauna cele mai bune pentru noi, pentru oameni, pentru cultura si, poate, pentru democratie.
- Dumneavoastra nu traiti numai din scris, aveti o meserie care va asigura traiul...
- Sunt de profesie ziarist, scriitor; munca mea de ziarist este foarte importanta pentru munca mea de scriitor si invers. Cred ca a fost o solutie ideala pentru ca am reusit sa le impletesc pe amandoua, dar conteaza si faptul ca, fiind ziarist la Radio France Internationale, Sectia romana, sunt mereu in contact cu Romania, cu limba si cu informatia care vine si se intoarce in tara. A fost un contact continuu. Am pastrat poduri cu Romania, din 1987, cand am plecat si am crezut ca lucrurile vor continua la nesfarsit asa cum incepusera, cu Ceausescu in sus si Ceausescu in jos. Am trait intre doua lumi, intre doua limbi si, in acelasi timp, n-am plecat niciodata din Romania.
- Multi tineri romani mi-au spus ca ei nu pot fi scriitori in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca mai au una-doua slujbe ca sa se intretina, iar timpul care le mai ramane pentru a scrie, efectiv, este foarte putin. Nu mai pot sa-si perfectioneze stilul, iar literatura lor are numai de pierdut...
- Deseori am vazut scriitori care au luat decizia de a nu face nimic altceva decat sa scrie. Iar cand au luat aceasta hotarare si au scris 24 de ore din 24, au inceput sa scrie prost, fie pentru ca au pierdut contactul cu realitatea, fie pentru ca au pierdut presiunea cu care realitatea, uneori, benefic, ii incearca. In definitiv, in teatru, de exemplu, cate piese poate sa scrie un dramaturg pe an? Eu scriu cam in ritmul de o piesa pe an. Daca reusesc sa scriu o piesa buna pe an, sunt fericit. La mine s-au adunat, deja, vreo 30 de piese. E, deja, enorm! Aproape as putea sa spun... poate, chiar prea mult! Dar, in ritmul in care scriu eu, nu ma opresc, pentru ca am un ritm lent, dar sistematic. O piesa pe an mi se pare un ritm bun, pentru ca am timp sa ma gandesc, sa adun materialul, sa ma consult, sa ma opresc uneori, sa-mi iau doua saptamani de concediu si sa ma retrag intr-un loc frumos, tacut, sau la Radauti, la parintii mei, pentru a scrie, nederanjat de nimeni. Este pactul meu cu timpul, un pact care functioneaza.
- Calitatea nu se naste din cantitatea textelor...
- Calitatea este o intersectie de multiple, subtile dimensiuni si trasee. Uneori am scris piese foarte bune, concentrandu-ma doua-trei luni, alteori am scris o piesa revenind ani si ani de zile la ea. Am scris piese ratate, pe care nimeni nu le stie si nimanui nu i le arat, dar ele exista. Am doar busola mea interioara care imi indica daca o piesa este buna si pot sa-i dau drumul sau alta e neterminata si trebuie s-o mai tin. Este o busola care functioneaza dintotdeauna in constiinta mea, in corpul si creierul meu. Este singurul meu for calitativ.
- Ati avut si ratari?
- Bineinteles. Sunt ratari inerente, am compus piese pe care nu le-am aratat nimanui, pentru ca le consideram inca verzi, crude. Le tin bine incuiate in sertarele mele de la Radauti. Uneori incerc sa le dezgrop si sa vad daca se mai poate face ceva cu ele. Sunt piese pe care le tin de 20 de ani si nu sunt sigur de ele. E normal, toate aceste lucruri tin de bucataria artistului, a scriitorului.
- Va impuneti un ritm riguros sau scrieti sporadic?
- Incerc sa scriu cate putin in fiecare zi, dar uneori sunt zile care trec prea repede. Eu nu-mi permit sa am momente de mare relaxare in care sa ma apuc sa scriu. Scriu repede, dimineata, o ora sau mai mult, scriu in masina, in tren, in avion, in statii de autobuz. Am un carnetel pe care il scot si-mi notez, uneori intr-un ritm extraordinar de alert, in momente de traire intensa, atunci cand aud o fraza sau vad o imagine. Ca martor, intuiesc in ele momente pe care le pot dezvolta ca situatii dramatice. Toate aceste lucruri trebuie notate imediat, pentru ca, in general, se uita. Lucrurile importante le mai tin minte, dar senzatiile puternice care te fac sa tresari se sterg din memorie daca nu sunt scrise, chiar si peste cateva ore.
- Se spune despre unii literati ca scriu mai mult decat apuca sa citeasca…
- Cineva mi-a spus odata ca in Franta sunt mai multi oameni care vor sa se apuce de teatru decat cei care se duc la teatru. Alfabetizarea generala are si ea efectele ei perverse. Multi oameni cred ca daca stiu sa scrie in sensul scolaresc al cuvantului, stiu sa scrie si literatura.
Citesc destul de mult. Citesc pentru ca imi place si am citit intotdeauna, dar si pentru ca apar lucruri uluitoare. Citesc romanele esentiale ale anului. Cateodata rasfoiesc si, daca nu-mi place, abandonez lectura. Ii citesc pe confratii mei, in limba romana, sau le vad piesele montate. Nu se poate sa fii rupt de extraordinara explozie literara din epoca noastra. Uneori suntem absolut asediati de carti. In Franta, de pilda, apar in fiecare toamna in jur de 700 de romane noi. E greu... Selectia o fac pentru mine criticii literari in care eu am incredere. Citesc cronici. Nu mai am varsta sa trec printre rafturi si sa-mi cumpar carti pe care le rasfoiesc intamplator.
- Cine ar trebui sa citeasca volumul "Omul cu o singura aripa?"
- Cartea mea poate fi citita chiar si de un public care nu se duce niciodata la teatru, dar care vrea sa cunoasca povestea, de regizori care cauta piese, de actori care vor s-o joace, de specialisti si istorici literari sau, pur si simplu, de cei carora le place genul dramatic. E o carte pe care le-o propun tuturor celor care vor sa citeasca o literatura interesanta, cred eu, care nu este nici realista, nici absurda, nici fantastica, care are si ceva oniric, care este usor de abordat si, in acelasi timp, care te pune la un moment dat sa gandesti.
- In Romania, multi scriitori tineri scot din tipar opere considerate vulgare, de pe segmentul literaturii erotice, care sunt premiate, girate de exegeti redutabili. Cum va plasati fata de aceasta literatura?
- stiti care sunt primele cuvinte ale copiilor, atunci cand incep sa creasca putin? "Caca", "pipi". si sunt destul de mandri cand reusesc sa faca lucrurile acestea. Se duc imediat la parinti si le arata olita, pentru ca au facut singuri. Sunt lucruri care tin de o anumita varsta sau de o anumita generatie, care vrea in acest moment sa scuture putin limba romana, sa regaseasca in ea ceea ce altadata era interzis. Limba romana, in mod fortat, a fost obligata la o anumita pudoare. Sunt si lucruri bune printre incercarile scriitorilor tineri, sunt si lucruri naive, de genul celor pe care le-am enumerat. Cum eu nu traiesc efectiv in Romania, nu pot decat sa am pareri strict personale care tin de atitudinea mea fata de foarte multe carti. Indiferent de ce premii au primit uneori cartile, daca dupa primele 5-10 pagini eu personal nu le mai pot citi, imi consult tot busola interioara si nu ma las in niciun fel manipulat. Literatura romana are nevoie, in acest moment, de experiente. Ea iese dintr-un tunel din care limba a fost controlata din exterior, pentru ca insasi capacitatea romanilor de a inova a fost controlata din exterior. A fost o cenzura, dar si o autocenzura. In acest moment, experimentul este legitim. Ceea ce se va intampla, insa, mai tarziu, cum va receptiona istoria literara aceste experimente, e cu totul alta poveste.
- Cititi carti romanesti traduse in franceza?
- Citesc cartile in romaneste, dar, din cand in cand, si pe cele traduse, ca sa vad daca sunt bine traduse. Am incercat sa citesc, acum cativa ani, o traducere superba a lui Camil Petrescu, "Patul lui Procust" in franceza. L-am citit pe Cartarescu in franceza, sa vad cum suna si suna foarte bine, dar si poezie romaneasca. Limba franceza nu capteaza intotdeauna foarte bine tot ceea ce au scris inaintasii nostri. Eminescu si Caragiale nu trec foarte bine in franceza. Nichita Stanescu nu trece intotdeauna, asa cum trec, uneori, poeti mai putin importanti decat el.Traducerea este un domeniu foarte subtil, unde foarte multe lucruri intra in joc, inclusiv capacitatea traducatorului de a fi, el insusi, oarecum scriitor.
- In cercurile literare in care circulati prin lume, aduceti in dezbatere subiectul "literatura romana"?
- Deseori mi se intampla sa vorbesc despre literatura romana indeosebi cand sunt invitat sa am discutii cu publicul, dupa piesele care mi se joaca. Vorbesc nu numai despre Romania, ci si despre literatura romana. Sunt scriitori care sunt intrati, deja, profund in constiinta publicului francez: Ionescu, Cioran, Eliade, dar si Panait Istrati. Chiar si autori mai noi incep sa-si faca loc: Mircea Cartarescu, Gabriela Adamesteanu, care a fost tradusa in franceza cu "Dimineata pierduta". Din pacate, francezii nu stiu multe despre Romania. Mediile de informare franceze n-au facut mari eforturi ca sa deschida Frantei portile Romaniei sau au facut gesturi doar pe jumatate profesioniste, in sensul ca ele s-au blocat in fata catorva subiecte negative, de 16 ani incoace.
- Dupa atata dramaturgie, simtiti ca mai aveti ceva de demonstrat?
- Simt ca am in continuare obligatia de a nu ma repeta, de a cauta ca subiectele mele sa fie abordate intr-un registru stilistic nou. Sunt in cautarea altor forme, tot timpul, dar, in primul rand, in cautarea unui mesaj. Lupta mea cu forma si cuvantul este continua, pentru ca nu poti sa povestesti totul in acelasi fel. Sunt un autor care a strabatut mai multe etape, de la piesele mele din tinerete, care aveau o anumita frontiera comuna cu teatrul absurd, cu teatrul grotesc. Am evoluat spre piese fantastice si apoi spre piese realiste 100%, cum este aceea despre femeile violate din Bosnia. Am scris piese care sunt omagii culturale si, in acelasi timp, un fel de introducere in universul unor mari oameni care m-au marcat. Am scris o piesa despre Cehov, alta despre Cioran, dar si una cu caracter istoric. Prima mea piesa scrisa in franceza este despre Jeanne D`Arc. Am avut timp, deci, in 35 de ani de munca pe text, sa traversez mai multe paliere ale creatiei si cred ca, in continuare, voi putea surprinde prin piesele mele viitoare. Sper sa am energia de a-mi continua programul.
- Tanjiti dupa un premiu Nobel?
- Sa nu vorbim despre Nobel, cand acest premiu este unul gestionat pe criterii politice stricte, precise. Premiile Nobel se dau de multi ani pe anumite spatii culturale, pentru anumite gesturi politice facute de anumite tari sau zone ale geografiei. Ele au, in acelasi timp, semnificatia unor mesaje care se dau, cum spuneam, unor regimuri, deci n-as putea sa ma simt in acest moment fascinat de un premiu care nu joaca pe terenul literaturii, ci pe terenul politicului.
- Daca v-ati fi publicat lucrarile numai in romaneste, v-ati fi bucurat de acelasi succes sau ati fi ramas un anonim?
- Cu siguranta ca daca le-as fi scris numai in romana si as fi asteptat traducatorii sa vina n-as fi avut in acest moment 100 de afise franceze pe care sa le expun la Muzeul Literaturii, cu prilejul Francofoniei. Probabil ca n-as fi avut acelasi traseu, probabil ca exista un destin al culturilor mici si care ii obliga pe scriitori sa iasa ei in intampinarea spatiilor largi, decat sa astepte acasa sa fie descoperiti, adulati, tradusi si distribuiti in intreaga lume. Destinele sunt individuale, dar, in acelasi timp, exista institutii care pot face foarte multe pentru scriitorii romani, institutii care pot patrona ateliere de traduceri, publicarea unor piese sau a unor opere romanesti in strainatate. Oamenii pot calatori, pot avea burse in strainatate, pot participa la colocvii, pot intalni oameni interesanti in cercurile importante. Deschiderile sunt enorme in acest moment pentru Romania. Mai ramane ca scriitorii sa aiba reflexul de a profita de ele.
- Nicolae Manolescu, prese-dintele Uniunii Scriitorilor din Romania, a cerut sa fie verificate dosarele de la Securitate ale conducerii institutiei. Cum vedeti acest demers?
- Nevoia de a sti adevarul este esentiala. Cred ca, desi in acest moment aceste dosare provoaca tulburari, polemici si discutii dintre cele mai dureroase, scoaterea la lumina a adevarului va fi importanta, va construi o baza de moralitate pentru generatiile care se nasc acum si care vor ajunge in puncte-cheie ale puterii, peste 20-30 de ani.
- Poate fi subiect pentru una dintre piesele dumneavoastra?
- Da. Chiar ma gandesc sa scriu o piesa despre un turnator care la un moment dat recunoaste ca a turnat, incepe sa povesteasca ce a facut, scrie o piesa sau carte celebra despre cum a turnat, se imbogateste si ia chiar Premiul Nobel pentru asta. De aici si pana la a scrie despre un tortionar care a torturat si ia un premiu pentru o carte in care povesteste cum a torturat, nu mai e decat un pas. Intre a fi vinovat, a-ti povesti vinovatia si a cauta apoi celebritatea sau chiar reusita financiara exista frontiere extrem de sensibile care uneori provoaca confuzii grave si care risca sa complice problemele de constiinta ale viitorului.
- In Romania chiar exista un asemenea caz, recent. Scriitorul Constantin Turturica a recunoscut ca a turnat pentru Securitate si a scris o piesa montata de Alexandru Tocilescu stagiunea trecuta, la Teatrul National. Piesa se joaca si are succes. Scriitorul nu s-a imbogatit, dar cel putin jumatate din cale este parcursa...
- Oscar Wilde spunea: "Realitatea imita arta". Dupa cum vedeti, eu sunt acum cu un pas in urma realitatii care este mai iute, mai subtila si mai inteligenta decat mine…
