Sub titlul ''De ce Festivalul de Film de la Cannes continuă să conteze'', cotidianul britanic The Guardian comentează că printre celebrităţi ale lumii filmului şi frivolităţile mondene ale lumii celei de-a şaptea arte, un film al unui regizor cvasinecunoscut, cu actori tineri şi neexperimentaţi, cu un buget infim comparativ cu alte producţii concurente şi care prezintă o atmosferă ternă, cenuşie, la antipozii strălucirii superproducţiilor de la Hollywood, a reuşit să câştige prestigiosul premiu Palme d'Or numai prin propriile sale merite.
Festivismul şi frivolităţile mondene sunt la Cannes la ele acasă, însă în pofida acestei risipe de vedete şi superproducţii, festivalul din capitala europeană a filmului ştie să lase impresia că îi pasă de filme, indiferent de cine şi în ce condiţii sunt făcute.
În ultimii 10 ani de Cannes amatorii de can-can-uri mondene au asistat la ''lansarea'' cuplului Brad Pitt - Angelina Jolie, au putut urmări paşii pe covorul roşu al unei pleiade de sirene de la Hollywood a căror consistenţă actoricească era de multe ori circumscrisă designerului celebru care le-a croit rochii de gală ''numai pentru ele'' şi au putut să-l vadă chiar şi pe comedian Jerry Seinfeld sărind de pe acoperişul unui hotel costumat în ''albinuţă'' pentru a-şi promova noul film de animaţie.
De-a lungul anilor Festivalul de la Cannes a fost de multe ori ridicol şi aproape întodeauna frivol, dar la ediţia sa aniversară a demonstrat că ştie încă să aprecieze, dincolo de strălucirea rochiilor şi a fardurilor, un film fără buget uriaş, realizat simplu şi cu încredere în funcţia cinematografiei de a transmite sentimente şi mesaje prin imagini vii, puternice şi pline de conţin deşi complet golite de efecte speciale.
''Poate acesta este motivul pentru care Festivalul de film de la Cannes continuă să conteze'', mai susţine The Guardian. ''Este un loc al multiplelor contradicţii şi contraste, dar a rămas un festival care nu şi-a uitat încă priorităţile'' şi ştie să se încline în faţa valorii.
O altă importantă publicaţie britanică, The Finacial Times, propune titlul ''Realitatea dură în fabrica de vise'', comentând într-o notă uşor ironică atmosfera de can-can şi ''glamour'' de la Cannes care anul acesta a lăsat loc manifestării unei surprize de proporţii: ''premiul Palme d'Or a fost câştigat de un film care l-a şi meritat din plin''.
''Credeţi-mă, acest lucru nu se întâmplă foarte des, chiar în cazul unor filme aşa cum a fost '4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile' şi care reuşesc să se impună pe poziţii de favorite ale criticii din primele zile'', comentează editorialistul publicaţiei the Financial Times, Nigel Andrews.
Comentatorul britanic apreciază justeţea oferirii premiului Palme d'Or filmului lui Cristian Mungiu dar trece la capitolul scăpari impardonabile faptul că cel de-al doilea mare favorit al competiţiei, filmul ''No Country for Old Men'' al fraţilor Coen nu a primit nici un premiu, la fel ca şi producţia ''Alexandra'' a rusului Alecsandr Sokurov, iar actriţa româncă Anamaria Marinca (''4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile'') nu a fost nominalizată pentru un Plame d'Or la categoria cea mai bună actriţă, deşi, adaugă el, acest premiu a fost obţinut în mod corect de actriţa coreeană Do-Yeon Jeon pentru rolul magistral jucat din ''Secret Sunshine''.
Revenind asupra filmului lui Cristian Mungiu, Nigel Andrews îl apreciază pentru apropierea pe care o impune în ochii publicului şi pentru scenele dure care fac din ''Vera Drake'' ( o producţie britanică ce abordează acelaşi subiect dur al avorturilor) să pară un fel de Mery Poppins. Comentatorul britanic aspreciază şi portretul făcut de Cristian Mungiu epocii Ceauşescu pentru faptul că propune arta ca mijloc de exprimare a istoriei sociale.
''Stilul de observaţie apropiat practicat de Cristian Mungiu îi prezintă pe oameni exact aşa cum sunt, goliţi de strălucire, ca nişte muşte pe un perete. Într-o societate dreaptă reuşim să ne menţinem postura verticală atunci când ieşim la plimbare, în gândurile noastre, în sentimentele noastre şi în alegerile noastre. Într-o societate injustă însă nu suntem decât minuscule insecte ce încearcă să se ascundă pe la colţuri în speranţa că vor găsi acele la fel de minuscule crăpături în regim care să le permită să-şi trăiască vieţile având măcar iluzia libertăţii şi a alegerilor personale'', mai notează el.
