Durerea "Neintelegerii" - sa fii ucis de ai tai

In ultima seara a festivalului Caragiale vedeam, la Teatrul National, intr-o multime de oameni, Neintelegerea lui Camus, in regia lui Felix Alexa. Aici, un fiu se reintoarce si vrea sa-si regaseasca mama si sora, dupa douazeci de ani, fara a-si dezvalui identitatea, sperand ca vocea inimii sau a... sangelui va vorbi! Dar tacerea e imensa si el va fi ucis, ca si ceilalti vizitatori ai hanului, pe care cele doua femei ii prada in vederea unui mirific voiaj la soare, langa mare, pentru a fugi din tara cenusie a cetii si ploii. Neintelegerea, spune Camus, a avut loc pentru ca fiul n-a vorbit clar, nu s-a dezvaluit. Da, dar el spera in comunicarea adanca, a recunoasterii dincolo de cuvinte. Aceasta era "iluzia" lui! Si ea, viata, i-o va contrazice. Fiul ratacitor se increde in instinctul de mama, in iubirea de sora! Dar raul le-a inabusit si ele, pentru o ultima oara, omoara! Astfel, Jan sfarseste ca strain printre ai sai. Camus scrie o tragedie si Felix Alexa, inlaturandu-i cu grija toate excrescentele retorice sau explicatiile locvace, ii da o densitate extrema: fiul se indreapta spre... destin! El il cheama si nici un argument logic nu-l poate indeparta. Ceea ce trebuia sa fie salvare prin reintalnire e moarte prin nerecunoastere!Rar am resimtit mai direct si mai grav, ca aici, intrarea in noaptea vietii. Usile se inchid, lumina se strecoara printre scandurelele obloanelor, solul e inclinat si nesigur, intunericul isi anunta puterea: presentimentul tragic se afirma dintru inceput. Dar, in acelasi timp, in aceasta implinire initiala, ceea ce fascineaza e expresia teatrului ca arta. Felix Alexa concepe scena ca un tablou inspirat parca din acele panze ale nocturnului pe care marii maestri ai sfarsitului de secol XIX l-au explorat cu o irezistibila atractie. Iata, mi-am spus atunci, "le theatre d'art", teatrul de arta din nou regasit. Il privesc ca o opera si in acelasi timp ma tulbura ca o experienta! Si accentele astea muzicale care vin de nu se stie unde, ecou al mintii, acompaniament al suferintei?... intru intr-o tragedie moderna. Ea se situeaza intre Ibsen si Maeterlinck, la rascrucea dintre realism si simbolism.Si atunci Mariana Mihut intra... ea poarta pe umeri toata povara crimelor. Statuie inlacrimata! Eroina tragica, a carei voce cu rezonante de metal dezvaluie adancimea nelinistii. As fi vrut, la randul meu, sa scriu un bocet pentru Mariana. In fata ei apare Irina Movila, fiica ce ucide in numele iubirii de mare, ale carei mesaje le asculta ca o amanta cu urechea pe o scoica. Scoica va ramane apoi pe scena, pata luminoasa in intuneric, motiv ascuns al crimei. Ea e in acelasi timp indemn la crima si pasaport pentru mare. Si de aceea, avandu-l in mana, sora nu va citi pasaportul fratelui, pasaport pe care-l vedem, la sfarsit, abandonat pe scena ca un act de identitate care nu a servit tocmai la... identificare.Spectacolul construieste un univers contradictoriu. Pe de o parte, el combina scaune de lemn greu, taranesti, cu pereti usor transparenti, dincolo de care se ghicesc miscari fantomatice. Aici nu suntem la adapost! Pe de alta parte, costumele vin dintr-o lume, nobila, o lume a personajelor tragice care se disociaza de realism: lume de regine si printi ce-l evoca parca pe Racine! Scena tragica a Neintelegerii se hraneste din aceasta eterogenitate "artistica". Implinire a teatrului ca arta! Si a tragediei de camera! Vocile, distincte si armonizate, isi raspund: iata tonul unei tragedii cotidiene!Pentru a ramane in spatiul referintelor muzicale, la care spectacolul invita, as spune ca totul pare a fi aici un lung adagio. Adagio dinaintea sfarsitului, lent si grav, fara precipitatie, ineluctabil in ciuda revoltelor mamei si ale nelinistilor sotiei iubitoare. Timpul in Neintelegerea lui Felix Alexa devine dens! Nimic nu e precipitat, asa se traieste in tragedie! Cu mijloacele teatrului! Lentoarea timpului duce spre sfarsitul inevitabil. Ca destinul... Si Mariana Mihut, la sfarsit, cu o intensitate antica, isi recunoaste propria-i distrugere. Destinul mamei e prabusirea, al fiicei, sfasierea. Mama aici pare a veni din familia grecilor antici, iar sora, din aceea a modernilor care s-au inspirat din ei, Ibsen sau Strindberg. Pentru amandoua sfarsitul e moartea, caci cine poate rezista uciderii de fiu sau de frate nevinovat?George BANU