Dana Nalbaru si Dragos Bucur
Nume (aproape) nou in scenaristica, Lia Bugnar, nume nou in regia de film, Cristina Ionescu. O mica si curajoasa echipa feminina ce incearca sa patrunda pe un teritoriu incetosat, rezervat, indeobste, barbatilor: l-am putea asocia temei literare a `printesei indepartate`, a fascinatiei pentru o femeie necunoscuta, cea care tulbura, da peste cap existente mai mult sau mai putin banale.
Cinematograful a exploatat cu folos motivul, dar nu cred ca este cazul sa evocam modelele celebre. Nu te urci pe culmi pentru a privi un film ramas in vale. Deriva lui Atefan (Dragos Bucur), un specialist in publicitate, incepe din clipa in care, din mersul masinii, zareste o frumoasa blonda (top-modelul Valentina Pelinel). Ca un facut, o vede azi, o mai vede si maine si, astfel, obsesia-i gata, altfel spus, premisa. Nu ar fi rau, deocamdata.
O mai veche neincredere in simplitatea constructiilor narative isi face insa si aici de lucru. Tocmai cand eroul intra in vartejul nedeslusitei sale atractii pentru o imagine fugara, cad peste capul lui o avansare, plecarea sefului sau in strainatate, cu toata incarcatura de raspundere corespunzatoare. Este incoltit si acasa. Aerul cand absent, cand ingrijorator de preocupat nu scapa nevestei (Anca Florea), care il va anunta ca ii asteapta venirea a doi gemeni.
AAr fi fost de ajuns buna sugestie regizorala a aruncarii barbatului in apa bazinului, a tragerii la fund, pericol trait, intr-o simetrie narativa, de un alt personaj, absent de pe ecran, un fotograf bantuit, si el, de aceiasi ochi. Cred ca autoarele au trecut pe langa un film care ar fi putut sa inceapa de aici, de la o fantasma impartita, misterios, cu altcineva, o fantasma ascunsa intr-o imagine agatata pretutindeni unde intorci capul. O publicitate, ce altceva ar putea fi, doar reclama este, in zilele noastre, principalul furnizor de ademeniri.
`Dupa ea`, dupa o astfel de himera alearga barbatul. Titlul insusi, nu tocmai inspirat, cu trimitere la o banala urmarire, spune ceva despre confuzia autoarelor in raporturile lor cu realitatea, mai exact despre teama evadarii din carcasa ei. Filmul pare stanjenit de propria lui propunere. Cand nu gasesti justa masura a stapanirii realitatii, a semnificarii intregului prin parte (punct forte al tinerilor nostri cineasti aplaudati astazi in lume), aglomerarile anecdotice in numele realismului cotidian sunt chemate sa umple canavaua si atat.
O secventa precum cea a prelungitei intalniri a eroului cu portarul unui bloc (mica bijuterie de interpretare marca Victor Rebengiuc) spune mai mult decat toata incurcatura de ite dintr-o agentie, in urma careia omul nostru se trezeste taman cu imaginea obsedanta pe la toate rascrucile. Existenta oazelor in care functioneaza adecvarea la subiect, atatea cate sunt, legitimeaza debutul Cristinei Ionescu.
