Elegant, distins, foarte politicos, purtand adesea joben si baston, nu-i lipseau aproape niciodata manusile. Edouard Manet parea atat de nelalocul lui in lumea boema din Montmartre, dar chiar si asa toata lumea il acceptase si il iubea ca pe un mare colorist, un pictor si un nume ce nu putea fi ignorat nici de adversari, cu atat mai putin de cei care cautau o noua arta, un nou stil. De altfel, asa cum isi aminteste scriitorul si publicistul Bajomi Lazar Endre in trilogia sa "Montmartre. Montparnasse. Cartierul Latin" (tradusa si in limba romana intr-o versiune prescurtata), Manet insusi nu locuia alaturi de colegii de generatie in zgomotosul, boemul si fascinantul Montmartre, ci in cartierul Batignolles, insa putea fi vazut adesea pe strazile inguste, prin cafenele, prin ateliere. Era binevoitor, prietenos, neasteptat de vorbaret, constient in fiecare clipa ca este Manet si nu doar un entuziast amator. Poate ca originea sa - tatal, Auguste Manet, era un fost diplomat, in vreme ce mama viitorului pictor era la randul ei dintr-o familie aleasa - si experientele din tinerete (cand fusese pentru scurta vreme inclusiv carmaci pe un vapor) il faceau sa se adapteze atat de usor si sa fie atat de bine primit pretutindeni. Ceea ce nu inseamna, dupa cum isi aminteste autorul, ca acelasi Edouard Manet nu putea sa isi piarda cumpatul si sa reactioneze agresiv, spre stupoarea celor care credeau ca il cunosc asa bine. Daca alti artisti plastici ai vremii erau deja un nume comun cand venea vorba de scandaluri (Utrillo era deja arhicunoscut atat localnicilor, cat si carciumarilor sau politistilor) si Manet a avut momentele sale in care furia l-a dus in directii pana atunci necunoscute. Prin 1970 criticul Louis Edmond Duranty nu a fost tocmai incantat de doua lucrari ale lui Manet, Cristos cu ingerii si Filosoful, ceea ce la prima vedere nu era ceva grav.
Nu ar fi fost prima oara cand criticii nu il vad pe Manet cu ochi buni, si nici nu se putea spune ca Duranty era unul dintre adversarii artistului. Si totul Manet l-a intalnit pe Duranty intr-o cafenea pe nume Guerbois, pe atunci foarte in voga, si repede l-a palmuit cu furie, in fata martorilor stupefiati. Sigur ca pentru doi oameni de onoare cutumele vremii cereau ca totul sa se termine cu un duel, asa ca in scurta vreme criticul si pictorul s-au intalnit, alegand ca arma spada. Iar Emile Zola a fost secondant pentru Manet. Rezultatul insa nu a fost dramatic ci mai curand ridicol (din fericire). Oricat de furiosi ar fi fost cei doi niciunul nu era un maestru spadasin, iar entuziasmul nu poate tine loc de indemanare. Cand dupa o scurta lupta criticul a fost ranit superficial la piept cei doi au decis ca intreaga poveste a ajuns prea departe, iar onoarea a fost salvata. Doar ca apoi cei prezenti nu s-au putut abtine sa nu izbucneasca in ras. Cele doua spade, mult prea fragile pentru furia duelistilor, fusesera lovite una de alta cu atata putere incat se strambasera si rasucisera pana au devenit mai curand doua tirbusoane strambe decat doua arme elegante si temute. Probabil ca acesta a fost unul dintre motivele pentru care mai tarziu Manet a evitat mai tarziu din principiu orice confruntare similara.
Foto: wikipedia.org, wikiart.org
