Expozitia - al carei vernisaj va avea loc maine, la Libraria Carturesti, orele 18.00 (urmand ca, din decembrie, sa fie itinerata la Cluj, Timisoara si Iasi - martie 2008) - cu lucrarile Ilincai si ale lui G.M. Cantacuzino reprezinta un studiu al relatiei dintre cei doi, realizat prin juxtapunerea operelor lor, adesea foarte diferite. "Legaturi de sange" coincide cu publicarea unui album al lui G.M. Cantacuzino continand 99 de acuarele donate de catre el Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi cu scurt timp inainte de a muri. Pe intreaga durata a expozitiei sunt programate o serie de simpozioane ale caror gazde vor fi Serban Cantacuzino, Ilinca Cantacuzino, Serban Sturdza, Virgil Onofrei si alti invitati.
Sunteti artista, scriitoare si profesor. Dar ati fost, de asemenea, proprietar de galerie de arta. Ce inseamna o expozitie, in general? Dar o expozitie despre o anume persoana, in particular?
Am detinut o "galerie flexibila", in sensul ca ArtDog functioneaza prin Internet (galerie virtuala) sau in diverse locatii, in functie de cerintele spatio-temporale ale artistului. Am lucrat (Pippa Graber se ocupa in continuare de aceasta galerie) cu locatii precum este Carturesti la voi, restaurante, cafenele, sala de asteptare a unui cabinet de stomatologie, chiar si o morga dezafectata! Ideea este de a-i face pe obisnuitii galeriilor sa devina mai relaxati, printr-o expozitie mai "imbietoare" si arta mai "accesibila". Poate ca nu este cel mai bun mod de a vinde, insa noi ne-am propus sa demontam prejudecata ca arta este "numai pentru cei cativa avizati" si sa-i determinam pe oameni sa incerce sa descopere placerea unui act artistic. Am vrut "sa iesim" din muzee - acele cuburi in care se conserva arta; am vrut sa iesim cu ea in cotidian, alaturi de alte placeri (marunte?!) ale vietii (mancatul, bautul, serile petrecute cu prietenii...).
O expozitie, in general, este un dialog cu publicul. In cele de grup, dialogul exista si intre artisti; este un minunat prilej pentru fiecare dintre expozanti de a-si sublima ego-ul, cu scopul de a crea un tot unitar. O expozitie despre o anume persoana (sau o personala) este un prilej de autoevaluare. Daca exista un parcurs coerent, publicul rezoneaza; de asemenea si timpul.
Daca acea anume persoana este chiar bunicul...
O expozitie cu/despre bunicul meu este trecatoare. Este unica. Doi artisti - dintre care unul e mort - care nu s-au cunoscut niciodata. (El n-a venit niciodata in Anglia, cu exceptia catorva zile, in 1939. A murit cand eu aveam sase ani). Este o simbioza care da nastere muzei.
De fapt, expozitia releva dialogul dintre artisti care, in subconstient sunt in permanenta cautare a inspiratiei creatoare. Numai ca aici, dialogul se poarta cu un artist dintr-un alt timp. Mai demonstreaza aceasta expozitie ca resorturile artei se afla undeva mult mai adanc / profund decat in prezentul imediat.
G.M. Cantacuzino a fost un important si foarte respectat arhitect, dar si un foarte bun pictor si scriitor. Cum era bunicul dvs.?
Un om al Renasterii. Virgil Ierunca l-a botezat "cronicarul spiritualitatii romanesti". G.M. Cantacuzino era interesat de arta ca un tot. Desi e mai cunoscut datorita arhitecturii, pictura a fost pentru el la fel de importanta ca si scrisul. A pictat toata viata lui.
"A practica cutare sau cutare arta, fara o temeinica convingere, este caracteristica diletantismului. Artist esti atunci cand arta ti se impune ca o nevoie vitala. A deveni un artist, adica un creator de armonii, inseamna intalnirea unui om cu acele prestabilite idei, care vor domina acea fiinta, supunand-o la disciplinele fara de care nici o creatie nu este ingaduita. (...) Iar mai tarziu, in inchisoare, am locuit indelungata vreme in orasele ideale ale lui Claude Lorain, reluand pe indelete nesfarsite plimbari pe strazi cu nobile arhitecturi, la capatul carora intalneam mereu marea: ". ("Scrisorile catre Simon", editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993)
Dupa cum vedeti din citatele de mai sus, iubirea pentru pictura i-a dat puterea si intelepciunea de a trece peste "intemperiile" vietii. A stat inchis de mai multe ori in perioada 1948-1953 - Aiud, Pitesti, Vacaresti. Pentru G.M. Cantacuzino, olarul si arhitectul erau egali.
"(...) tradus la scara jocului superior al luminilor si umbrelor, smaltul unei cesti si cel de pe domurile imparatesti a fost ars la un singur foc". ("Romanian Modernism" / Modernismul romanesc de Luminita Machedon si Ernie Scoffham).
Care e povestea din culisele "Legaturilor de sange"?
Sanziana Dragos, atasat cultural la Ambasada Romaniei, a acceptat sa-mi gazduiasca, in 2004, aceasta expozitie in Londra (Belgrave Square, 1). Atunci expuneam lucrarile momentului respectiv (cu amintirile aferente) impreuna cu picturi semnate de G.M. Cantacuzino, tablouri cu care eu am crescut. Interesant de mentionat ar fi faptul ca si bunicul meu a deslusit primele taine ale artei privind la tablourile de pe peretii din casa parinteasca, iar, mai tarziu, a fost fascinat de aceeasi "lume a amintirilor".
"Legaturile de sange" din 2007 s-a dezvoltat din predecesoarea ei de acum trei ani. E mai bogata si mai ".
Noutatea absoluta o constituie cele 35 de picturi (uleiuri, acuarele si desene) ale lui George Matei Cantacuzino care n-au mai fost niciodata intr-o expozitie (desi el a expus toata viata). Lucrarile mele au fost special create pentru acest eveniment, in rezonanta cu picturile si scrisorile bunicului meu (catre bunica si catre Simon). Sunt juxtapuse tehnicilor sale picturale, textelor lui; exploreaza puterea si felul in care functioneaza memoria (mai ales a cuiva pe care nu l-ai intalnit niciodata!). De asemenea, releva multiplele niveluri prin care interactioneaza artistul cu arta.
Romania l-a uitat pe G.M. Cantacuzino in atat de multe sensuri. Cartile sale au fost trecute pe "lista neagra" in anii '70. Nici macar acum nu sunt editate (sau reeditate). Trebuie sa mentionez insa o aparitie. Ca raspuns la omiterea lui dintr-o antologie dedicata artistilor ieseni, Dan Stoica a publicat "Moldavie... ce que j'aime" (editura Printco) cu reproduceri ale celor 99 de acuarele donate de G.M. Cantacuzino Universitatii din localitate.
As vrea sa-i prezint opera bunicului unei noi generatii de artisti, arhitecti, scriitori (si cititori) romani. Ar fi contributia mea pentru ca tara sa-si mai recupereze o particica din trecutul pierdut.
G.M. Cantacuzino - arhitect, pictor, scriitor, profesor
George Matei Cantacuzino s-a nascut la Viena (1899) ca fiu al lui N.B. Cantacuzino si al Marcelei Bibescu, nepoata de fiu a domnitorului Gh. Bibescu. Atat prin filiera paterna sau materna, cat si, mai tarziu, prin aceea din partea sotiei, G.M. Cantacuzino s-a mai inrudit, direct sau indirect, cu o serie de personalitati precum Martha Bibescu, Anne de Noailles, domnitorul Barbu Dimitrie Stirbey, Nicolae Ghika-Budesti, Gheorghe Bals, cu pictorii Theodor Pallady, Puvis de Chavannes, Theodore Chasseriau etc.
Dupa ce a studiat arhitectura la Academie des Beaux-Arts (Paris), s-a intors in Romania unde a proiectat cateva dintre cele mai semnificative edificii ale vremii - Banca Chrissoveloni din Bucuresti (str. Lipscani, nr. 8 - si azi functioneaza la aceasta adresa diverse sucursale de banci), blocurile Kretzulescu (din piata Amzei), Hotelul "Belona" si Vila Aviana, situate pe litoralul Marii Negre (Eforie), proiectul de restaurare a Palatului Mogosoaia.
A urmat o perioada cand regimul comunist l-a condamnat la munca silnica (cinci ani). In anii '40 a fost profesor de Istorie a Arhitecturii la Institutul "Ion Mincu". In urmatoarea decada, a fost numit la Directia Monumentelor Istorice, iar in ultimii ani ai vietii a revenit la proiectare si coordoneaza lucrarile la ansamblul architectural al Palatului Mitropoliei din Iasi. La 1 noiembrie 1960, G.M. Cantacuzino moare, fiind inmormantat la cimitirul Eternitatea din Iasi.
Tumultoasa istorie a tarii s-a reflectat in existenta arhitectului, care-si gasea consolarea in scrierile sale cu caracter filozofic, dar mai ales in pictura. Desi celebritatea ii fusese adusa de arhitectura, in pictura, - mai mult decat in celelalte opere ale sale - se regaseste principiul libertatii care i-a calauzit spiritul creator.
Dupa vernisajul expozitiei (62 de picturi si 41 de desene) lui G.M. Cantacuzino (15 ianuarie, 1931) - sala "Ileana" din Libraria "Cartea Romaneasca" (B-dul Academiei) - Tudor Arghezi scria in ziarul "Miscarea" (20 ianuarie, 1931): "Motivele variate ale artistului duc de la peisajul tarii pana la nudul sincer, si de la un interior cu perdeaua calma in lumina alburie, pana la interiorul luxuriant al padurii framantate si al campiei (...) Alaturi de accentul individual, se poate deslusi la domnul Cantacuzino un sens decorativ deosebit de armonic si de viu". Doi ani mai tarziu, Camil Petrescu marturisea ca "as vrea sa am in colectia mea restransa cat mai multe din aceste tablouri in care fierberea lui interioara isi cauta seniorial expresie." (Romania literara)
Ilinca Cantacuzino, englezoaica de vita nobila romaneasca
Ilinca Cantacuzino s-a nascut si a crescut in Anglia fara a-si fi intalnit vreodata bunicul care a murit in Romania. L-a cunoscut prin intermediul bunicii sale, Sanda (Alexandra) Cantacuzino (nascuta Stirbey) si prin picturile lui de care a fost inconjurata in copilarie si care au lasat o puternica amprenta asupra practicii sale artistice. Este cea mai mare dintre nepoatele lui G.M. Cantacuzino si tot cea mai mare dintre cele doua fete ale lui Serban si Anne Cantacuzino. Sora ei se numeste Marina. Ilinca locuieste la Londra, este casatorita cu dr. Rowell, medic generalist, si au impreuna doi copii: Alice si George.
Ea insasi artista, Ilinca Cantacuzino a fost adepta activa (si practicanta) a buddhismului.
Activitatea si preocuparile Ilincai au pendulat in permanenta intre cuvantul scris si artele vizuale. Este licentiata in literatura engleza, dar a lucrat mai intai ca designer de decoratiuni (folosind in special tehnici de corodare a cristalelor), iar apoi s-a specializat in serigrafie. Dupa absolvirea Colegiului de Arta Camberwell, a fost o prezenta constanta pe simezele din intregul Regat Unit. Pana nu demult a detinut, in parteneriat cu Pippa Graber, propria galerie - ArtDog. In prezent, este rezidenta la Dartmouth Arms (Forest Hill, Londra) unde-si are si atelierul. "Opera mea este in stransa legatura cu memoria; am cautat sa-i descopar (memoriei) rolul din prezent si din conexiunile ascunse cu viata de zi cu zi. Pentru explorarea interfetei dintre si , am folosit tehnici mixte (tiparituri, fotografie, pictura etc.). Am folosit ca mediu focul - paradox al creatiei si al distrugerii, dar in acelasi timp metafora pentru procesul artistic. Am incercat sa gasesc modalitati de a da expresie artistica trecerii timpului si de a sublinia efemerul clipei prezente", explica Ilinca Cantacuzino, precizand ca momentan s-a focalizat asupra prezentului si a scaderii valorii timpului in societatea moderna, cu toate consecintele care deriva din aceasta.
In afara de pictura, Ilinca Cantacuzino semneaza o rubrica lunara (Space to breathe) in Dulwich Life si preda. I s-a cerut de multe ori sa scrie despre arta, intrucat utilizeaza adesea textul in operele sale, creand astfel o simbioza intre vizual si cuvant scris. Referitor la noile sale preocupari, artista declara: "oarecum straniu, imi dau seama ca ma indrept tot mai mult catre aceleasi puncte de interes pe care le-a avut si bunicul - pictura, scrisul si profesoratul".
