Într-un expozeu cursiv, Alex. Ştefănescu, unul dintre cei mai mari critici de după război, a exprimat tranşant lipsa de audienţă a literaturii noastre dincolo de graniţe. Dacă există personalităţi româneşti cunoscute în anumite arii geografice, Marin Sorescu în China, Petru Popescu în Statele Unite etc., nu se ştie decât prea puţin despre existenţa literaturii române şi, se pare, în ţări mari, precum Brazilia, nu există o istorie a literaturii române. Autorul celei mai vizibile istorii a literaturii noastre de la Călinescu încoace a fost contactat de editori străini pentru o ediţie prescurtată a cărţii sale. După opinia aceluiaşi, în ţara noastră nu există o solidaritate intelectuală pentru susţinerea scriitorilor valoroşi. În continuare, Nicolae Breban, prozator de experienţă românească şi occidentală, a tratat chestiunea succesului prin prisma logisticii pe care cel interesat trebuie să o pună în mişcare şi a adus în exemple grupurile de scriitori sud-americani de la Paris care au rezistat eroic pentru a se impune în oraşul lumină care omologa valorile. Pentru a te impune, spunea Breban, trebuie foarte multă stăruinţă în promovarea cărţilor. Breban crede că am fi avut prilejul să luăm un Premiu Nobel cu Nichita Stănescu, însă poetul nu a vrut să meargă la Stokholm, deşi era aşteptat de un influent editor care voia să-l cunoască şi să-l publice. La rândul său, Cassian Maria Spiridon a exprimat gândul că românii nu au luat un premiu Nobel pentru că nu l-au dorit; niciodată nu a fost cineva propus şi apoi nu există o politică naţională de traducere în limbi străine a scriitorilor noştri, pe când în secolul al nouăsprezecelea, regimul ţarist a ştiut să plătească foarte mulţi bani pentru a traduce scriitorii ruşi şi a-i impune în Occident.
Scriitorul Ioan Pintea s-a întrebat asupra succesului de acasă şi din străinătate, exemplificând cu “Jurnalul fericirii” a lui Nicolae Steinhardt (călugărul ortodox Nicolae Delarohia), boicotat la Paris, crede-se, de foştii săi coreligionari-ortodocşi mozaici, cartea neavând şansa unor recenzii care să o pună în valoare. Iată cum năravul nostru de a trece cu vederea anumite apariţii editoriale se practică şi prin alte zone ale literaturii.
Prozatorul Radu Mareş şi-a amintit că a participat în urmă cu ceva vreme la o dezbatere formulată în aceiaşi termeni, la revista “Familia”, şi a reluat argumentele lui Alexandru Muşina după care un autor trebuie integrat organic în literatura sa maternă. Universitarul ieşean Nicolae Creţu a pus “degetul pe rană” sugerând adversitatea pentru întâietate între scriitorii noştri: “Românii nu-şi recunosc geniile nici acasă”, a spus, între altele, profesorul de pe Copou, aducându-i apoi în discuţie pe Tzara şi Kundera. Prozatorul arădean Gheorghe Schwartz a constatat cu tristeţe dificultăţile cu care pot apărea azi cărţile, cât despre succes, crede că trebuie îndelung aşteptat.
A părut susţinută pledoaria pentru proza românească a Aurei Christi, convinsă că se pot vinde volume semnate de scriitori români contemporani.
Dacă succesul literar are o viguroasă componentă din registrul politicii, propagandei literare, probabil ar fi fost mai productivă discutarea valorilor noastre literare în comparaţie cu cele din lumea de astăzi.
